BFF forever?

Când eram mici nu era mare problemă să ai 5, ba poate chiar 6 prieteni buni. Buni zic eu? Nu, vreo 5-6 cei mai buni prieteni. Cărora le spuneai tot. Tot însemnând secrete din alea grele, despre cum vei săpa un tunel până-n China, sau cum, de ziua ta, vei avea tort. Ştiau tot ce se poate şti despre tine: că ai colecţie de surprize Turbo, că ai nu'ş ce şampon, că azi dimineaţă mama n-a băut o cafea, ci două; când te duci la şcoală, cum e doamna, câte bomboane ai mâncat; planurile măreţe le făceai doar cu ei, turul cartierului în pas alergător la fel, mă rog, mai ceva ca fraţi de cruce erau ăşti cei mai buni prieteni.

În mod ciudat, nici mică fiind nu mi-au plăcut prea mult copiii. Ce spun despre cei mai buni prieteni era aşa, ce vedeam pe la alţii. Eu, una, ştiam clar că nu poţi avea mai mult de unul - hai, treacă de la mine, doi - prieteni adevăraţi. Şi nici secretele mele parcă nu voiau să fie împărtăşite tuturor. Paranoia în floare, de mică.

Tot pe atunci începea şi lupta pentru "popularitate". Era aşa, în funcţie de al câtelea erai ales în echipă la castel 1,2,3 sau oină. Câţi copii veneau să te scoată afară, câţi şi-ar fi împărţit ciocolata cu tine, dacă erai sau nu anunţat că se joacă ascunselea prin cartierul alăturat. Dacă ajungeai să fii tu ăla de alege echipele, deja erai tata lor. Da' cinstea şi onoarea asta o aveau, de obicei, copiii mai mari, care avuseseră timp să-şi consolideze statutul. Lupta era acerbă şi se lăsa cu sânge; la propriu, pentru că-n perioada cu pricina n-aveai nimic împotrivă să-şi boţeşti hainele sau să ajungi prin praf, cu mâinile încleştate în părul adversarului. Ce era fain era că lupta se dădea pe faţă. Mai puţine şiretlicuri, mai puţine zâmbete false, direct la subiect; rezolvai sau nu problema, conta mai puţin. Da' onoarea era nepătată. Hainele sufereau, da' de-asta existau mame; şi maşini de spălat.

Pe bune că pe atunci n-aveam nimic împotriva zăpezii. Ba chiar o aşteptam şi-o preţuiam, pentru că se punea de câte o bulgăreală regulamentară, după construirea cazematelor, şi nimeni nu folosea gheaţă, doar bulgări calitate superioară, care făceau poc când te loveau, dar care n-aveau şanse să te învineţească. În schimb nu-mi plăcea ideea de frecat cu zăpadă pe faţă. Cât de cruzi sunt copiii, da' ăstia cu care stăteam eu au priceput. Nu mi-am luat mozoleală cu zăpadă niciodată. Deci eram în relaţii bune cu zăpada. Ne-am certat mai târziu, dar asta e deja altă poveste.

În vacanţe era hai şi panaramă totală. Dar cea mai tare chestie era să prinzi o grevă a profesorilor. Sau o înzăpezire din aia majoră, care se lăsa cu suspendarea orelor. Adică, vacanţa era vacanţă, ştiai că o să vină, cât o să dureze, da' zilele astea venite pe neaşteptate erau de nepreţuit. Şi parcă se duceau mai repede decât în mod obişnuit, şi parcă ai mai fi vrut, da' nu mai era de unde, şi rămâneai să aştepţi week-end-ul, pentru că ăla nu te dezamăgea niciodată.

Nu, n-am nostalgii de anotimp; nici măcar nu mi-aş dori să fiu din nou la vârsta aia, cu toate că totul era mai simplu, mai puţin nuanţat. Doar că, dacă mă gândesc bine, bine de tot, dintre toţi aceia cu care construiam cazemate nu mai există nici unul. Nu, n-au murit. Cred. Nu mai există pipăibil vorbind în jurul meu. Câţi cei mai buni prieteni vi i-aţi păstrat din perioada aia?