Dimineaţa cu ea

N-aş putea trăi fără ea. Dacă n-ar exista, aş fi nevoită s-o inventez; să-mi chinui creierii pentru a recrea-o. Îmi place cum miroase; îmi place gustul ei dimineaţa, la prima oră şi-mi place s-o simt, fierbinte între palmele mele. Fără ea, eu n-aş mai fi eu şi ziua ar fi ca un film în reluare; înceată, cenuşie, somnoroasă. Şi da, bineînţeles că vorbesc despre cafea. Cafeaua mea din fiecare dimineaţă - mă rog, dimineaţa mea care, de obicei, e prânzul celorlalţi.

Şi pe bune că am o adevărată relaţie cu cafeaua. O relaţie veche, durabilă, o relaţie din aia de ştii că nu se va sfârşi niciodată. Să mă explic: Dimineaţa n-am explozii de fericire, şi nu zburd ca un ied prin casă. Departe de mine imaginea asta. Mai mult mă târăsc. Mă scurg din pat, mă mut în halat şi mă târăsc până-n bucătărie. Ştiu că idealul ar fi "cu săpun mă spăl şi cu apă rece", da' chiar nu înţeleg cine a fost maniacul care a decretat că trebuie să te speli cu apă rece pe faţă într-o dimineaţă de aproape iarnă. Eu nu ştiu cum să aştept mai cu spor apa aia clocotită, şi el îmi şopteşte-n ureche despre ace de gheaţă peste moaca mea deja îngheţată...

Nici nu sunt veselia întruchipată, nici nu vreau să văd veselia întruchipată dimineaţa. După cum spuneam, mă târăsc. Pân' la ibric şi la borcanul cu cafea. Nu, în nici un caz nu funcţionez în parametri normali. Poţi vorbi cu mine, nu zic nu, da' asta doar dacă ai chef să mai spui o dată, ceva mai târziu, povestea de mi-ai spus-o cât făceam cafeaua. Pentru că da, aud că spui ceva cu pasiune şi frenezie, da' cu greu reţin câteva vorbe. Nici alea destul de importante sau de clincăitoare încât să mă facă să-ţi dau mare atenţie. Şi fierbe cafeaua mea. Mă-ndoiesc de faptul că am o privire tocmai inteligentă în momentul ăla. Sau că-mi sclipesc ochii gândindu-mă la cine ştie ce subiect mirobolant. Neee...cuvintele mari apar de-abia după. Ce zic eu cuvinte mari? Orice cuvânt apare de-abia după. Pentru că da, de-abia după ce beau juma' de cană de cafea încep să-mi scârţâie neuronii. Şi de-abia atunci are loc transformarea. Adică, din momentul ăla poţi vorbi cu mine.

Nu, în nici un caz nu mă limitez la o cafea pe zi. Asta ar fi crunt, cu toate că am o cană mare, pentru că doar din cană se bea cafeaua, acasă cel puţin. La serviciu, automatul să trăiască; nu se ridică la înălţimea cafelei la ibric, dar merge; mai ales când ai nevoie de un imbold cu cofeină. Adorm? Pac, cafeaua! Ochii revin la forma iniţială, rotiţele încep să se învârtă mai repede. Încă o dată somn? Încă o cafea! Şi-ncă una, şi-ncă una, până când nu mai pot sta pe scaun; energia atinge cote maxime, şi-aş fi în stare să urc şi pe munte, în ciuda faptului că nu mi-s un fan al naturii. Dar ce nu face cafeua din mine... Pasionaţilor de cafea le-o recomand pe cea cu un strop de Zaraza; sau cu orice fel de "tărie"; aia deja e raiul.

Am spus că iubesc cafeaua? Ce iubit, o ador de-a dreptul! În orice formă, dar mai ales în cea lichidă. Asezonată cu măcar o ţigară. Tare, neagră, caldă. Gâdilându-mi plăcut toate simţurile. Trezindu-mă la viaţă. O dimineaţă fără cafea nu-i dimineaţă; e aşa, ca o continuare a zilei anterioare. E ca şi cum aş duce 48 de ore în spinare. E crunt. Şi da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că nu mă pot abţine. E mai presus de mine. În orice relaţie, suntem 3: eu, tu şi cafeaua. Pentru că fără cafea n-aş mai fi eu...