Linişte spartă

Am mai spus că-mi plac cafenelele liniştite. Alea în care poţi intra lejer, fără să sară 50 de cunoscuţi la jugulara ta. În care poţi să te aşezi calm la masă, să comanzi ce comanzi tu acolo şi să porţi o discuţie oareşcare, fără să fii spamat de muzica dată prea tare. În care e linişte pentru că, dacă nu voiam linişte, m-aş fi dus să dansez pe boxe, nu să savurez o cafea.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, mi-am părăsit ieri vizuina pentru o cafea. Da, cuibul meu cald, regatul care mă adăposteşte, mă rog, cu alte cuvinte am ieşit din casă cu gânduri paşnice şi cu o dorinţă neţărmuită de linişte. Şi mi-am dorit din nou să am telecomanda aia minune, care i-ar pune pe mute pe ăi de vorbesc mult, tare şi fără rost.

Să mă explic: cu excepţia mesei mele, încă o masă ocupată. Şi-am zis că l-am apucat de-un picior pe sfântul Petru, pentru că e de aşteptat ca atunci când nu e multă lume liniştea să fie mai uşor de obţinut. Ei, uite că planurile şi visele mele au fost date în mod glorios peste cap. Nu mi-am închipuit că trei - şi repet TREI - persoane pot aduce nivelul de zgomot la limite aproape insuportabile.

Nu vreau să aud ce se discută la masa vecină; mă interesează ce discut eu, la masa mea. Ei, da' se pare că unii vor cu tot dinadinsul să afli ceea ce au făcut ei (a se citi ele, pentru că ele erau la masa cu pricina). Tot, frate, până la cele mai mici amănunte. Şi-am aflat şi câte relaţii au avut, şi cu cine, cred că mai aveam puţin şi aflam şi numere de telefon, şi adrese de mail, ba chiar şi parole dacă-mi dădeam puţin interesul. Şi dă-i cu explicaţii despre cum şi ce au făcut la şcoală, acasă, în dormitor; în ce poziţii, cu câtă pasiune, din ce motiv şi cu ce culoare; mărimi la sutien, numere la pantofi, preferinţe culinare.

Sprânceana mi se ridică, pentru că nu pot să-nţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap de ce ai vorbi atât de tare. Nu aveau vârsta care să le dea o predispoziţie generală spre surzenie. Stăteau destul de aproape una de cealaltă încât să se audă între ele şi fără să audă şi cei din stradă ceea ce spun şi nu, nu păreau să aibă vreun microfon din dotare, care ar fi explicat o amplificare de volum. Şi totuşi zbierau de-a dreptul.

Adică, să ne înţelegem, e o nouă modă să fii atât de sociabil încât să împarţi cu forţa celorlalţi informaţii despre tine? Înţeleg că nu-ţi pasă dacă ştie toată lumea totul despre tine, da' poate că nu toată lumea vrea să ştie. Dacă ar vrea, te-ar întreba. Da' cum nu te bagă-n seamă şi nu vă leagă nici măcar o cunoştinţă comună, de ce insişti să mă bruiezi? Cred că ăsta e termenul potrivit; bruiaj. Pentru că eu nu-mi permit să vorbesc atât de tare încât să te acopăr. Pentru că eu prefer să mă înţeleg la un volum mediu. Pentru că aud încă destul de bine încât să nu trebuiască să ţip pentru a mă face înţeleasă.

Şi stau şi mă gândesc aşa: poate e, într-adevăr, noul trend... Sau poate vrei doar atenţie, şi n-o poţi obţine decât urlând din toţi rărunchii. Sau poate vrei să schimbi sportul naţional din oină în discuţii cu mulţi decibeli. Sau poate că liniştea aia de-o poftesc eu nu mai e decât un ideal al unor vremuri demult apuse...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!