Mucenic sacrificat

Luni. Programare la coafor. Mda, ştiu, sună ciudat. Cu lăbuţa pe inimă spun că m-am dus doar pentru că bretonul ajunsese mult prea lung, iar partea din spate mai avea puţin şi putea să fie făcută coadă. Deci, m-am dus pentru o scurtare vizibilă a tunsorii actuale. Şi am ales luni, pentru că experienţa precedentă m-a învăţat să nu mai pun piciorul pe acolo sâmbăta. Nu de alta, da' ar fi trebuit să mă lupt pe o rezervare cu hoarda de femei care voiau sarmale pentru nunţi şi paste pentru botezuri; nu, coaforul nu e cantină, da' unele se încăpăţânează să aibă impresia asta.

Buuun, şi ajung eu la Morena care mă tunde fără să mă agaseze, fără să-şi dea aere de atotcunoascătoare, căreia îi spun "vreau asta" şi "asta" nu ajunge stilizată după bunul ei plac. Cu alte cuvinte, mă tunde după cum îmi tună mie, nu după cum îi tună ei. Ei, şi stăteam eu liniştită pe scaunul meu, zgomot de foarfecă în ureche, ici colo câte un foehn, ba o uşă deschisă, ba un râset colorat, când aud:
- Fetelor, vreţi să mă duc să iau mucenici? Da, tot de acolo, de unde am luat şi ieri, că tare buni au fost...

Figura mea a căpătat o mimică nedumerită. Mucenici? Ce le-a pocnit? De unde până unde mucenici pe vremea asta? E drept că am intrat eu într-un magazin şi erau nişte mucenici ciudaţi într-o pungă, da' pe bune că nu le-am dat importanţă. Ei, cine ştie, s-or fi făcând acu' mucenici indiferent de sezon... Figura mea nedumerită a căutat să-şi îndrepte atenţia asupra coafurii. Nu de alta, da' la spate voiam mult mai scurt decât mi-l lăsase Morena, şi-ntre dilema mucenicilor şi părul meu, prefer părul. Tipic Vărsătorilor, aţi fi tentaţi să spuneţi, şi n-aş putea decât să vă dau dreptate. Deci, las mucenicii la o parte şi mă concentrez pe tunsoare. Care, apropo, a ieşit şmecheră...

Ei, ies eu prospăt tunsă în lume şi da, normal că am în plan colindat prin magazine. În faţa mea apare ca prin minune o simigerie. Da, din aia de se cheamă tradiţional "covrigărie". Miros de covrigi proaspeţi, fierbinţi chiar, în frigul de afară. Yummi! Daaaar, ce-mi văd ochii? În faţa simigeriei, anunţ mare: "avem mucenici!"

Sprânceana mi se ridică vizibil de astă dată. Ce-a păţit lumea? Păi, reluăm, de ce mucenici în martie? La începutul lui martie? Nu se făceau aşaaaa, mai târziu? Nu trebuia să fie maică-mea adânc îngropată în tăvile cu mucenici? Nu trebuia să alerge taică-miu panicat pentru că nu-i ajunge nuca? Mierea să curgă râuri prin bucătăria mea? Mâţa să facă 13-14 pentru că miroase frumos şi vrea şi ea, chit că nu mănâncă? Deci clar s-au încurcat ăştia cu mucenicii, pentru că, ghici ce, nu e sezonul mucenicilor, altminteri aş fi ştiut. Ei, îi las în pace, nu mă iau de ei, mai ştii, poate o fi vreo nouă tradiţie, să faci mucenici de mai multe ori pe an... Îndepărtez tradiţia religioasă din minte şi trec la partea importantă, magazinele.

Marţi. Dimineaţă. Mă târâi înspre aragaz pentru a pune de cafeaua care mi-ar permite să merg. Dispoziţie mirifică, foarte sociabilă şi comunicativă; not. Când, panică, nedumerire, dramă: la mine în bucătărie, un mucenic! Unul singur, tronând pe farfuriuţa lui, uns cu miere şi acoperit cu nucă. Momentul de agonie a fost scurt. Ăla de "e o conspiraţie mondială împotriva minţii mele" a existat, recunosc, da' a trecut rapid pentru că... m-a lovit. Realitatea adică. Şi, Camelia, eşti cu capul. A trecut un an; un an de la ultimii mucenici. Da, ţi-ai repetat că e martie, da' ai şi conştientizat chestia asta? Nee, era greu. Adică da, ai sesizat că e martie, ţi-ai ales baba, ai cumpărat flori şi mărţişoare şi cadouri, da' să te prinzi că pe 9 se fac mucenici, canci. Sânge pe pereţi!

De nervi, l-am mâncat. Aha, pe tot. N-a mai rămas nici nuca din el. L-am devorat, l-am fărâmiţat, l-am făcut istorie. Să ştie el de altă dată să se mai furişeze la mine-n bucătărie fără să anunţe. Păi, musafirii nepoftiţi asta păţesc: sunt mestecaţi şi nu rămâne nici urmă din ei. Şi m-a mai lovit ceva: am scăpat anu' ăsta fără să mai fiu terorizată de platouri cu mucenici, de mucenici fierţi, de mucenici veniţi din toate direcţiile. Frate, în anii trecuţi era invazie. Era exact o armată de mucenici, venită să mă terorizeze. Anul ăsta, unul singur a fost de ajuns să-mi dea peste cap evidenţa timpului. Da' i-am venit de hac.

Şi-a mai trecut o zi. Şi pe bune dacă pricep cum trece timpul, pentru că am senzaţia că am rămas cu un an în urmă. Un an care preferam să nu existe. Aşa că mucenicul ăla şi-a meritat soarta. N-am nici mustrări de conştiinţă, nici accese de vinovăţie. Îl aştept pregătită pe ăla de anul viitor. Dacă s-o încumeta să mai apară, după ce a păţit fratele lui mai mare. Oricum, încă o dilemă rezolvată.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!