Tratat de lăcrimare

Plângea des taică-miu când eram eu mică. Adică... nu se scutura cămăşuţa pe el sau chestii de genul ăsta, da' seara mai ales îl vedeam cu câte o lacrimă alunecând sfioasă în colţul ochiului. Şi nu avea nici un motiv evident, din câte-mi puteam da eu seama. Stăteam lejer la televizor, eventual vreo comedie sau, mai şmecher, meteo când, deodată, fără vreo avertizare prealabilă, PAC! o lacrimă. Şi numai la un ochi. Adică, în stilul împăratului ăluia de plângea c-un ochi şi râdea cu celălalt. Mister total. L-am urmărit; l-am spionat, pentru că ştiam eu că dacă plâng, atunci plâng cu ambii ochi, şi se face lac lângă mine, şi chestii d'astea tragice; şi mai ştiam şi că bărbaţii nu plâng. Deci trebuia să dezleg misterul.

A trebuit să monitorizez fiecare mişcare, să stau geană pe el, să analizez şi, într-un final, să întreb, pentru că răspunsul întârzia să-mi apară. Şi-aşa am aflat eu că pot să-ţi dea lacrimile şi fără să plângi. Pur şi simplu, pentru că ai căscat, sau ai strănutat, sau diverse alte motivuţe care n-au nimic de-a face cu durerea. Da, ştiu, n-a fost o descoperire la fel de măreaţă ca cea a lui Columb, da' pentru ăi 4 ani de-i aveam mi s-a părut imensă.

În timp am aflat că există multiple tipuri de lacrimi şi N variaţiuni pe aceeaşi temă. Am zis deja că, dacă e rost de hai, pot să storc lacrimi la comandă. Da' e numai de caterincă, pentru că nu-mi pot păstra prea mult mimica serioasă. Da' pe bune că există persoane care pot plânge la comandă pentru impresionarea publicului. Şi le vezi, frate, cu o mutră tragică, de parcă ar fi auzit că s-a scufundat Titanicul, şi pe Titanic era toată familia lor, başca toţi cunoscuţii; şi deodată vezi buza tremurândă, ochii înceţosaţi, figura stâlcindu-se treptat şi izbucnind într-un hohot jalnic şi dureros, de te taie până-n fundul sufletului. De piatră să fii şi nu poţi să nu reacţionezi la suspine, şi înecat în propria răsuflare, şi tremurat de cămăşuţă, mă rog, tot arsenalul actoricesc de care pot fi în stare pentru că, de, trebuie să impresioneze. Şi, ca naiba, cei care posedă acest dar, mai şi ştiu cum să profite maxim de el... Chapeau, zic.

Lacrimile de crocodil da, m-au băgat pentru un timp în ceaţă, pentru că n-am văzut crocodil care să plângă decât în desene animate. Şi mi se părea mie ceva ciudat şi, bineînţeles, întrebarea cheie era ce motiv ar avea un crocodil să plângă? Până am aflat că e tot un mod de-a spune că e cam fals. Plânsul adică.

Ar mai fi "dă apă la şoricei". Asta era o imagine de-a dreptul pufoasă, pentru că-mi imaginam bieţii şoricei însetaţi, stând la coadă lângă persoana care plânge doar de dragul de a le ostoi setea. Şi da, era cam cum vezi prin desenele Disney, doar că eu n-am văzut nici un şoricel atât de uscat de sete încât să vină prea aproape de elementul uman. Sau poate or fi fost, da' pisica vede şi veghează, deci nu pot băga mâna-n foc pentru veridicitatea acestei expresii.

Ar mai fi lacrimile de bucurie care mă intrigă total. Eşti atât de bucuros încât plângi? Păi, n-ar fi momentul potrivit să râzi cu gura până la urechi şi să laşi partea cu plânsul pentru zile negre? Eu bănuiesc că e o disimulare; spui că-s lacrimi de bucurie, în schimb în interior îţi smulgi părul din cap şi alergi panicat în jurul patului; de ce ţi se întâmplă tocmai ţie? Bineînţeles că n-am găsit pe nimeni care să recunoască acest fapt pentru a-mi demonstra teoria.

Prelungind puţin aria, mai există şi râsul ăla din care nu te poţi opri, pentru că e ceva total şi teribil amuzant, şi da, ar putea părea că plângi, mai ales din cauza zgomotelor adiacente; dar nu. De fapt râzi cu toată inima.

Şi încă o parte care mă sperie de-a dreptul: râzi prea mult; nu faci a bine. De obicei da, după o porţie de râs isteric, nu'ş cum se face şi cum se-ntâmplă, că BANG! te loveşte accidentul şi mai ieşi din depresie dacă mai poţi. Nu e lucru curat, zic cu lăbuţa la inimă. Da' nici aici n-am reuşit să găsesc elementul cheie. Când îl aflu, dau de veste fără îndoială.

Acestea fiind zise, mă opresc pe ziua de azi. Dar dacă nu mă vezi plângând, nu înseamnă că nu doare. Înseamnă doar că nu mai ştiu să plâng cu lacrimi.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!