Forever young - p. 2

Am început să muncesc destul de târziu. Adică, unii au carte de muncă de la 16 ani... Eu am întârziat ceva timp la capitolul ăsta. Nu pentru că n-aş fi vrut, ci pentru că, să ne aducem aminte, pe vremea mea maghiara era obligatorie dacă voiai să lucrezi undeva; oriunde, adică. Ei, şi-n ordinea asta de idei, până să reuşesc să intru în legalitate, am făcut diverse; am făcut-o pe jurnalistul, pe omul de radio, pe agentul imobiliar, ba chiar am prins şi vreo două zile de spălat pahare, până când am fost informată că respectivele pahare nu se simt curate decât dacă le vorbeşti pe limba patronului. Din nou maghiara, evident.

Şi-apoi l-am prins pe dumnezeu de-un picior. Cum se mândreau uteciştii cu carnetul lor roşu, aşa eram eu cu cartea mea de muncă. Era palpabilă, era reală, era "pipăibilă cu mâna", era a mea şi lumea toată n-avea carte de muncă mai faină. Inutil să repet că aş fi vrut să fiu avocat, arheolog, psiholog, detectiv particular sau alte chestii de genul ăsta, da' nu mi-a ieşit neam. Aşa că da, prestez în acelaşi domeniu de ceva timp încoace.

Faza e în felul următor: când eram mică, şi mă duceam cu mama la serviciu, mi se părea wow! Era aşa, un loc mare, cu lume multă, toţi făceau câte ceva, toţi păreau serioşi şi preocupaţi, toţi erau adulţi, frate, era o lumea a oamenilor maturi. Şi dacă se duceau la serviciu, clar erau responsabili, şi vizualizai povara aia ce le atârnă pe umeri, ajungeau seara acasă şi aveau discuţii pe care eu sper să nu le duc nici la 50 de ani, despre bani, şi seriozitatea vieţii, şi chestii din astea pe care nu pot să le iau în serios, pentru că nu mă ating.

Şi-mi ridic sprânceana pentru că da, muncesc, da' mă simt încă de parcă aş fi la şcoală. Cu singura diferenţă că nu pot chiuli. În rest, e cam la fel. Prind din zbor ce e de învăţat, pot primi absenţe, pot să mă învoiesc dacă e neapărată nevoie, nu, nu pot sta cu căştile în urechi, trebuie să ajung la o oră anume, număr minutele până la pauză, de ziua mea aduc bomboane, pot primi notă bună sau rea, stau la pupitru, dacă-mi dau interesul pot vorbi la persoana a doua plural cu superiorii, şi lista poate continua liniştită.

Bineînţeles că nu-mi pot motiva singură absenţele, pentru că nu e nimeni atât de distrat încât să uite catalogul în clasă; da' pot aduce scutire de la medic. Nu, nu mai poate garanta maică-mea pentru mine că mi-a fost rău, da' pot să garantez eu pentru mine. Bisericuţele există, colegii care-ţi plac şi cei care-ţi displac, başca ăia care-ţi sunt total indiferenţi, dacă e neapărat nevoie poţi fi şi ascultat, e posibil să ţi se dea şi test... Şi da, mă simt ca la şcoală. Şi nu ca la facultă, unde nu ajungeam decât în sesiune, ci ca la liceu, unde trebuia să ajung în fiecare zi. Problema e că nu mai există alea 3 luni de vacanţă de vară, că cică eşti adult, şi te odihneşti mai repede.

Şi stau eu şi mă gândesc aşa: pentru toată lumea actuală locul de muncă e o continuare a liceului? Mai există persoane care să fie serioase şi dedicate, cam cum îi vedeam eu pe-ai mei când eram mică? Toată lumea face ca mine? Merge la muncă şi dup-aia se amuză pe desene animate pentru că douăzeci şi ceva de ani ai mei sunt incomparabil mai puţini decât cei douăzeci şi ceva de ani ai părinţilor? Pentru că, să ne înţelegem, nu-mi displace situaţia. E ceva gen forever young; şi asta e de bine. Da' va fi forever young forever, sau e doar aşa, o dulce amăgire?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!