Regina minoră

Cât am fost mică, voiam să fac o groază de chestii. Am vrut să fac gimnastică; m-au dus ai mei, am realizat că nici măcar pe bârnă nu mă puteam urca aşa cum ar fi trebuit, am zis că nu e de mine, n-au insistat. Am vrut să fac judo; eram cea mai înaltă de acolo şi, când era vorba de căzut, cădeam cam prea de sus; mi-a trecut şi asta. Am vrut să-nvăţ să-not; toţi ceilalţi se aruncau în apă, eu coboram pe scăriţă; nu mă dezlipeai de bara aia de pe marginea bazinului nici cu ordinul procuraturii, başca faptul că n-am suportat niciodată să-mi intre apă în urechi sau în nas; în concluzie, şi acum mă ţin de colacul de salvare când ajung la mare. Mi-a trecut prin cap că aş putea face tenis, până m-am prins că nu-mi place să alerg. Partea cu sporturile a fost, deci, uitată. Probabil că, dacă ai mei ar fi insistat că am talent şi chemare şi vocaţie, aş fi ajuns vreo Nadia Comăneci; chinuită toată copilăria mea, dar vedetă.

Am învăţat informatică în Basic; nu, n-am ajuns mare informatician mare. Ştiam matematică; spun "ştiam" pentru că, în timp, am uitat-o. Aş fi putut să merg pe partea "reală" a învăţământului, da' nu mi-a plăcut. În consecinţă, am ales ce-mi plăcea: umanul. Ai mei nu m-au bătut la cap, nu mi-au impus la ce liceu/profil să dau, m-au lăsat în plata mea, pe principiul "copilul ştie ce-i place". Drept urmare, sunt cine sunt, şi da, am avut o copilărie fericită; am făcut garaje în pământ, am jucat ascunselea, am alergat cât mă ţinea răsuflarea, am desenat oameni care semănau mai mult cu o mătură decât cu o persoană, şi nu, n-am fost împinsă să fiu copilul-geniu pe care-l vede orice părinte în odrasla proprie şi personală.

Ca mine, mulţi alţii. Dar azi nu va fi vorba despre noi, ăştia cu copilărie fericită. Azi va fi despre ceva care m-a făcut să mi se zburlească codiţa. Într-un mod negativ, adică. Dacă la noi erau concursurile alea de "talente" gen Tip Top Minitop şi Eurovision pentru copii, există o chestie care mi se pare forţată, puţin spooky şi da, enervantă şi de sprâncene ridicătoare. Să ne înţelegem că, în continuare, nu-mi plac copiii. Dar Child beauty pageant mi se pare de-a dreptul stresant.

Adică, se ia copilul, eventual de la o vârstă cât mai fragedă (am auzit inclusiv vârsta de 14 luni???), se machiază cât mai adult cu putinţă, se îmbătrâneşte cu mulţi ani prin sus-numitul machiaj, se îmbracă princess-like şi se trimite pe scenă, în faţa unui public format din mame la fel de mândre de progenitură. Se câştigă sau nu concursul şi aventura continuă. De la capăt.

Ce nu-i ok cu imaginea asta? Păi, mai multe chestii. În primul rând se aduce argumentul "copilul vrea". C'mon! Pe bune acu', la 2,3,5 ani de-abia ştie cum îl cheamă. Cum naiba să ştie că vrea să se zbânţuie pe scenă? Şi că, mai ales, ăsta-i drumul lui în viaţă? Vrea pentru că vrei tu. Pentru că e visul tău neîmplinit de a fi beauty pageant, nu al lui. Şi pentru că da, face tot ce poate pentru a nu te dezamăgi, nu pentru că s-a trezit într-o dimineaţă, după ce a bălit pe ursuleţ, şi-a avut aşa o revelaţie, cum că ar vrea să fie în lumina reflectoarelor. Asta-i bullshit.

În al doilea rând... Nu, n-am nimic împotriva copiilor care se joacă cu tocurile; care strică ţâşpe truse de machiaj sau care se pierd prin şifonierul mamei. Asta dacă o fac de fun, din proprie iniţiativă. Da' sa-l transformi în clovn, deja e cam mult.

O să fie voci care vor spune că n-am de unde şti de unde sare talentul. Că dacă toţi părinţii marelor talente ar fi gândit ca mine, n-ar mai fi existat mari talente. Poate că da, poate că nu. Adică, în afară de sport, unde e decizia părinţilor dacă îi chinuie sau nu, restul celor aleşi au ales singuri ce vor să facă. Şi da, partea cu sportul mi se pare cruntă; şi-aş pune limită de vârstă pentru cei care se apucă de sport de performanţă, dar asta deja e de domeniul idealului. Dar beauty pageants? E crud, e barbar, e psihotic.



Pân' la următorii nervi, la bună vedere!