Amintire dezgheţată

Am tremurat iarna asta destul. Nu, nu foarte tare, nu, nu ca iarna trecută, da' tot tremurat se cheamă. Fac o paranteză: habar n-am cum s-a dus timpul din februarie trecut până-n februarie prezent; a trecut un an... Închid paranteza pentru că nu zi comemorativă e azi. După cum spuneam, am tremurat. Ba din vina mea, pentru că niciodată nu mă-ndur să pun mai multe straturi care să-mi ţină de cald, ba din cauza iernii în sine, da' am simţit-o, frate, până-n măduva ultimelor celule.

Şi mă gândesc aşa: drăcoteii fiind, cine-şi mai aduce aminte să fi simţit frigul? Şi mergeam, frate, destul pe jos; aşteptam tramvaiul sau autobuzul, başca orele alea continue de joacă, prin cazemate de zăpadă; bulgări, bătăi, alergat şi frig, frig de tot. Da' simţeam? Da' ne afecta? Canci frig.

Da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că ieşeam cam roboţel din casă. Când mă-mbrăcam, parcă punea maică-mea tot şifonierul pe mine. Două perechi de pantaloni, maieu, bluză de corp, vreo două pulovere, geacă, perechile de şosete nu mai stătea nimeni să le numere, un şut în fund şi fugi afară. Plus că era faza aia care m-a stresat mereu: căciulă, gluga deasupra şi fularul legat la spate. Deci era maxim şi chinuitor. Se întâmpla aşa: dacă erai copil, aveai musai fularul legat la spate; de-abia după o anumită vârstă începeai să-l porţi legat în faţă; cam pe acelaşi principiu cu pantalonii scurţi la băieţii de început de secol. Secolul trecut, adică.

Buuun, şi ca să fie totul complet, bonus primeai mănuşile. De obicei cu un singur deget, de nu reuşeai să ţii nimic în mână ca lumea. Da' se mulau perfect pe zăpadă. Ieşeau bulgări clasa-ntâi. Mai greu dacă voiai să te foloseşti de mâini în scopuri mai bibilite; n-aveai nici o şansă, dar pentru bulgării ăia făceai orice sacrificiu.

În plus, mai era şi căciula scafandru; sau cosmonaut, în funcţie de regiune. Aia de se trăgea pe cap, şi-ţi lăsa doar mecla afară. Cu moţ lung într-o parte. Care se-ntorcea când ţi-era lumea mai dragă, şi-ţi tăia total câmpul vizual. Ei, şi chinuie-te să-ntorci căciula buclucaşă, cu mănuşile c-un singur deget... Crimă curată! Sânge pe pereţi! Scăparea o găseai la copiii mai mari, care aveau deja mănuşi cu toate cele zece degete libere, care-şi făceau milă şi pomană de chinul tău, şi-ţi întorceau căciula, redându-ţi vederea. Şi mai făceau o chestie bună: dacă ajungea fularul atât de strâns încât să te sufoce, tot la ei te duceai să-l slăbească. Şi se făcea aşa, coadă în faţa ălora mai mari; zeci de puradei, disperaţi că li s-a-ntors căciula sau că nu mai pot respira pentru că s-au zbânţuit prea mult. Şi cred că ăia de ne ajutau tre' să fi fost aşa, ceva gen sfinţii din icoane, pentru că îmi aduc aminte măcar o dată când m-au salvat de la lipsă acută de aer... Nu mai ştiu care, da' veşnică recunoştinţă; dacă n-ar fi fost, acu' cine mai scria frumos despre asta? (observaţi modestia tipică).

Şi-n ordinea asta de idei, normal că nu simţeai frigul. La pol să fi fost, şi cu tot şifonierul în spate, cum naiba să-ţi mai fie frig? Bagă bulgăre după bulgăre, mai trage-ţi răsuflarea, mai ia un dinte de zăpadă (apropo, cine mai ţine minte că mâncam zăpadă şi ţurţuri?), mai foieşte-te de două ori şi treci în casă, că deja e târziu. Inutil să spun că ajungeam acoperită de un strat gros - da' gros tare - de zăpadă. Stăteau hainele ţepene pe mine. Ieşeau de parcă erau de tablă. Indubitabil ajungeau pe calorifer, şi-apoi direct în maşina de spălat, pentru că nu mai aveai ce face cu ele a doua oară. Burlane şi altceva nimic. Parcă eram omul de tinichea când ajungeam în casă. Partea bună e ca, ghici ce, straturile mai apropae de piele nici măcar nu erau umede. Eram uscată direct. Protecţie maximă.

Da, n-am răcit cât eram mică. N-am murit de frig şi nici nu-mi lua cu orele să mă-ncălzesc. Cu toate astea, perioada cu pricina m-a lăsat cu mari sechele: nu mai pot purta mai mult de o pereche de pantaloni, oricât ar fi de frig. Dresuri pe dedesubt? Ce-ai înnebunit? Vrei să mor înainte de vreme? Insuportabil gândul. Habar n-am cum mai arată o pereche de dresuri; pe mine, bineînţeles, pentru că dacă vorbim de dresuri pe altcineva, cu tocuri şi rochiţă... ei, dar asta e deja altă poveste. După cum spuneam, nexam dresuri, colanţi, pantalonaşi şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă. O singură pereche de pantaloni şi da, îngheţ teribil, da' neuronii mei se simt fericiţi. Fularul îl port mereu în faţă; fără nod, doar înfăşurat liber în jurul gâtului; şi cât mai larg cu puţinţă. Căciulă? Ce-i aia? Nici măcar gluga n-o mai suport, darămite căciulă. Vrei să mi se strice freza şi să mi se încălzească urechile? Asta-i blasfemie! Cât despre mănuşi... Să spunem doar că sunt mereu întrebată dacă le-am cumpărat aşa sau dacă le-am tăiat eu degetele. Pentru că mi se pune pe creier să-mi simt degetele încuiate-n mănuşă; prefer să ajung cu ele direct îngheţate, să mă chinui să le pot folosi decât să le ştiu prizoniere. După cum spuneam, sechele pe creier.

Şi da, nu simţeam frigul în copilărie; da' am destul timp în faţă să deger liniştită, şi pot să sper în fiecare an că nu, nu va ninge şi nu, nu va fi frig. Atenţie, clişeu: am inima caldă, se pune?

Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!