Ţoc-ţoc

Din copilărie ţin minte cucoane care, atunci când se găseau la o şuetă, se salutau ritualic cu câte o pupătură zgomotoasă pe fiecare obraz. Da, cucoane din alea care beau cafeaua cu dulceaţă alături, şi niciodată dulceaţa aia nu e mai mult de o linguriţă. Păi, ce să-ţi ajungă? Dă-mi tot borcanul, nu mă duce cu zăhărelul. Da' oricât de mult aş fi privit cu jind farfuriuţa goală - da, dulceaţa era serviţă pe farfuriuţă, cu linguriţa, şi mi se strepezesc dinţii de la atâtea diminutive - nu se umplea la loc. Niciodată. Vană amăgire. La fel ca pupăturile alea care nu, nu ofereau contact direct. Era aşa, mai mult în aer, obraz lângă obraz, cu buzele-ntr-o parte şi cu zgomotul de rigoare.

Hmm... eu ştiam una şi bună: când pupam pe cineva, şi asta se întâmpla doar dacă-mi plăcea persoana cu pricina - să ne amintim că eu şi politeţea aia de formă n-am făcut niciodată casă bună - păi îi aplicam, frate, o ştampilă să mă ţină minte. Cu patos, pasiune, mai că-mi amorţeau buzele de la atâta iubire. Ce-i aia, pupătură-n aer? Evident că dilema-mi trecea repede şi mă-ntorceam la curtatul mental al borcanului...

Dar - şi aici vine dar-ul - am mai crescut. Gestul problematic n-a dispărut. Femeile încă pupă-n aer. Există mai multe variante: aia în care da, există un anumit contact între obraji, şi să zicem că e o semiatingere, şi aia în care obrajii sunt perfect paraleli, contact zero.

Mă scarpin româneşte-n cap şi zic aşa: de unde mania femeilor de a se pupa când se văd? Înţeleg, n-ai mai văzut pe cineva demult şi vrei să-i oferi un salut mai special. Să-i arăţi că ţi-a lipsit, că ţi-a fost dor, că alea-alea. Da' atunci pe bune că nu laşi aer între voi. Îl smotoceşti până nu mai poţi pentru că, de, chiar ţi-e drag. Da' dacă te-ai văzut şi ieri, şi alaltăieri, ba chiar uneori chiar în ziua cu pricina, la ce bun pupatul ritualic? Prin liceu/facultă se făcea coadă. Pe bune. Se pupau între ele. Veneau cu juma' de oră mai devreme doar pentru a avea timp să se salute. Şi se luau la rând. Ba chiar interveneau şi replici de genul "te-am pupat? Da? Ei, nu-i nimic, te mai pup o dată!" Băăi, stai aşa, că rotiţele mele se gândesc deja la altceva. Da' îndepărtează, Camelia, gândul ăla, şi aşează-te mai bine; hai să pariem că măcar una rămâne nepupată. De ce? Din vina ei, bineînţeles: a ajuns mai târziu, şi n-a mai avut timp să facă rondul.

Şi da, dacă-s în gaşcă, se iau la pupat una pe alta. Nu, repet, nu e pupat d'ăla original şi plin de sentiment. E cam aceeaşi chestie cu bărbaţii care dau noroc de fiecare dată când se întâlnesc. Da' eu n-am văzut bărbaţi care să minemeze că dau noroc. Adică, să întindă mâna, să se oprească la o distanţă oareşcare şi să dea noroc cu aerul, la unison. Şi, ca să fie totul complet, nu e o singură pupătură. În nici un caz! De fiecare dată-s două; câte una pentru fiecare obraz. La fel se artificiale amândouă. Când se lăsa cu d'astea, mă fofilam cu graţie. Nu de alta, da' mă simţeam ca sfintele moaşte să fiu pupată în fiecare zi de persoane cu care nu prea am tangenţă.

Povestea nu se opreşte aici. Nuuu, pentru că ar fi prea simplu. S-au pupat când s-au întâlnit. Au stat la caţa-caţa, au pus ţara la cale, au despicat firul în patru, la despărţire, ghici ce! Se pupă din nou... Iar coada, iar aşteptatul, iar ţocăitul. Cred că există un curs special pentru chestia asta. Le şi vizualizez. Pasul 1, învaţă cum să se încoloneze. Regulamentar, ca la armată. Fără să se îmbulzească, fără să se calce pe bătături, fără să-şi agaţe unghiuţele una în părul celeilalte. Pasul 2, cum să păstrezi distanţa, dar să dai impresia că v-aţi atins. Şi-aici e antrenament, frate, nu jucărie. Pentru că trebuie să ai grijă. Orice milimetru în plus sau în minus strică efectul total. Încordează muşchi, fixează-te bine în pământ, să nu carecumva să aluneci, şi... execută! Pasul 3, zgomotul. Pentru a ajunge la nivelul ideal, se fac înregistrări; repetiţii după repetiţii, diferite tonalităţi în funcţie de acustica fiecărei locaţii, chestii de genul ăsta. Şi mai e o parte; cea mai importantă: capacitatea de a face chestia asta chiar dacă nu-ţi place persoana. Pentru că, de, se ivesc situaţii şi situaţii, şi trebuie păstrate aparenţele. Deci, bagă zâmbetul ăla bogat în semnificaţii ascunse, strânge din dinţi, înjură în gând şi pupă, pupă, pupă!

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!