Din obligaţie?

E ştiut faptul că-mi plac cadourile. Să le primesc, dar mai ales să le fac. Să le caut, să umblu din magazin în magazin, să mă enervez că nu găsesc exact ce vreau, să dau nas în nas cu cadoul perfect, la care nici nu mă gândisem măcar, dar da, să fie ză cadou, să le bibilesc, să le întorc pe toate părţile şi da, într-un final, să le dau. Pentru că n-am cumpărat niciodată un cadou pentru că trebuia. Nu fac nici un cadou pentru că trebuie, ci pentru că aşa simt. Pentru că persoana cu pricina e îndeajuns de specială pentru a primi un cadou de la mine. Altfel, de complezenţă, nu mă bag. Nu mă pasionează, nu mă interesează, nu, nu, voi face nimănui nici un cadou doar pentru că aşa ar trebui. De asta doar un număr foarte limitat de persoane e cadorisit de mine.

În ordinea asta de idei, n-am priceput următoarea fază:
- Fată, vine martie. Mă cheleşte de bani...
- De ce, fată?
- Păi, fată, să-ţi spun: nu ştiu cum s-a nimerit, da' în martie e aşa... Ziua femeii, deci tre' să-i iau ceva maică-mii, lu' soacră-mea, lu cumnată-mea şi lu' cumanta cealaltă. Mai e şi ziua lu' a meu; dup-aia e ziua lu' mama, ziua soacră-mii, ziua lu' tata şi, colac peste pupăză, chiar înainte de salariu mai e şi ziua bunică-mii. Vine aprilie, şi e aşa: ziua lu' naşa, lu' unchiu, lu' mătuşa, lu' vecina aia bună de-mi dă tava de prăjituri, cumnatu' fratelui soacră-mii, plus vreo trei colegi de facultate. Faliment scrie pe mine!
- Hai, fată, da' ce, le iei la toţi? Cu vecina ce-ai? Şi pe soacră-ta nu spuneai că o rezolvi cu setul ăla de l-ai primit de Crăciun? La fel şi pe cumnată-ta?
- Ei, fată, da, aşa e , că oricum nu le folosesc, da' tot e mult, fată... Lu' a meu am zis că-i iau un aftershave, că el nu e pretenţios, da' dacă stai să le aduni...

Ok, ce nu e în regulă cu toată imaginea asta? Să spunem că, în primul şi-n primul rând, se presupune că faci cadouri din plăcere, în nici un caz din obligaţie. În al doilea rând, parcă nu e fair play să te plângi cui apuci de cât de mare suflet eşti tu, şi cum te rupe financiar, în măsura în care faci cadouri primite deja; trafic cu cadouri se cheamă, pentru necunoscători. În al treilea rând, lu' al tău, n-ar trebui să-i oferi atenţie specială? Adică, se presupune că ţii la el mai mult decât la întregul clan, şi măcar din când în când merită atenţie specială. Pe bune, tu ai strâmba din nas dacă ar veni cu un buchet de flori şi-o cremă de mâini; reciproca nu e valabilă?

Mi se ridică sprânceana, am deja codiţa zburlită. Reluăm, când iei un cadou pentru cineva la care ţii cu adevărat (sau pe care-l iubeşti de-a dreptul, după caz) nu prea te uiţi la bani. Adică, ăla e amănuntul cel mai lipsit de importanţă. Pentru că, şi dacă ai face cadou în fiecare zi, tot trebuie să existe o special ocasion care să le întreacă pe toate. Da, în afară de chestiile cute prin care spui în fiecare zi "săru' mâna pentru că eşti lângă mine"; şi trecând peste faptul că fiecare cadou e special doar prin existenţă. Da' nu, nu te uiţi la bani. Pentru că n-ai cum să pui preţ pe ce simţi pentru cineva. Ori faci cadoul pentru că vrei, pentru că simţi, pentru că eşti în stare să stai şi-n cap pentru persoana cu pricina, ori nu-l mai faci deloc. Şi nu, în nici un caz nu te plângi de chestia asta. Există un motiv pentru care cadourilor li se scoate preţul, nu?

Şi, ca să nu mă mai întind, zic aşa: da, faza cu simpla ta existenţă e un cadou îndeajuns pentru mine e clasică. Da' mai şi arată chestia asta din când în când. Dacă nu pentru persoana cadorisită, măcar pentru a-ţi oferi plăcerea de a o vedea zâmbind.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!