Un an

Începeam aici. Acu' exact un an pentru că da, nu pot să trec peste azi fără tort şi lumânare. Una singură, pentru că n-are decât un an. Blogul, adică.

Fără statistici, fără cifre, fără (prea mult) împăunat, zic aşa:
Evident că am avut probleme în primul rând cu locaţia şi design-ul lui; pentru că nu ştiam cu ce se mănâncă. Nici acu' nu ştiu prea bine, recunosc asta cu lăbuţa pe inimă. Da' m-am învârtit, m-am sucit, am pus cap la cap şi-a ieşit cât de cât decent. Şi nu, nu l-am creat din proprie iniţiativă; a fost aşa, mai mult o idee sugerată. Cum că mi-ar prinde bine. Cum că n-am mai scris demult, cum că aş avea un loc propriu şi personal unde să-mi dau părerea, unde să dau cu capul atunci când doare, unde să mă hlizesc dacă simt nevoia. Şi da, mi-a prins bine. Şi la fel de da, a ieşit Peşti...

Un an pe care n-am simţit neapărat nevoia să-l trăiesc. Care se încăpăţânează să nu se termine, cu toate că am schimbat calendarul.

Persoane din blog-roll care au rămas acolo de la bun început; altele care au dispărut din cauză de... să spunem idei incompatibile. Unele care au rămas din inerţie, altele care au dispărut fără motiv; palpabil. Oameni cunoscuţi virtual, oameni care da, au ajuns să-mi fie dragi, oameni pe care-i întreb din când în când de sănătate nu din obligaţie - pentru că, să ne aducem aminte, eu nu fac asta - ci din plăcere. Mulţi cu care-mi încep dimineaţa; ce-au mai făcut, ce-au mai zis, cu care dintre ei râd sau plâng azi. "Scriituri" diferite. Unii care spun că viaţa e o acadea uriaşă şi roz, alţii care mă fac să vreau să mă întind pe canapea şi să aştept să - da, recunosc - mi se deznoade venele.

Postarea din fiecare dimineaţă - dimineaţa mea care, de cele mai multe ori e prânzul altora - cu cafeaua în faţă şi ţigările alături. Aia care trebuie să iasă măcar bine. Nu pentru ceilalţi, cât pentru mine. Pentru că-n anul ăsta am spus mai multe despre mine decât în toată viaţa; cei care au ştiut să citească printre rânduri, au înţeles.

Şi da, am realizat că diferenţa dintre a scrie pe hârtie şi a pune direct "pe Internet" e una uriaşă. Pentru că hârtia nu arde. Nici memoria, de altfel. Pe când blogăreala e aşaa... să spunem uşor de copiat? Da, ştiu, mania universală. Şi nu, n-o să bat apa-n piuă pe tema asta; spun doar atât: mi s-a acrit de persoane care copiază nu ideile - pentru că astea sunt, până la urmă, general valabile - ci felul de exprimare, "ticurile" verbale, ba chiar şi modul de a pune virgula. M-am obişnuit şi cu asta, pentru că nu poţi să-i baţi un cui în cap cuiva pentru a pricepe. Show must go on...

Călcat pe ficaţi şi sânge pe pereţi. Expresiile de zi cu zi. Dar nu despre asta va fi vorba azi, cu lăbuţa pe inimă, cu sprânceana ridicată, cu căciula dată pe spate, indubitabil şi-n în ordinea asta de idei zic: săru' mâna pentru că m-ai bătut la cap să-l pun pe picioare. La un moment dat îmi trecuse prin cap după primul an să-l opresc; "suicid virtual" cică se cheamă. Şi-am îndepărtat rapid ideea. Pentru că nu scriu pentru ceilalţi, scriu pentru mine. Dacă place, de bine; dacă nu, repet, sânge pe pereţi. Şi-aşa dau drumul încă unui an. Cinic, acid, pufos, floflos, de nervi dătător, real, ireal, caustic, sângeros, hilar, mă rog, toate chestiile pe care le iubeşti sau urăşti.

Pân' la următoarea aniversare, la bună vedere!