Rock me

Am început lejer. Cu HIM, Theatre of Tragedy, Lacrimosa. Pe la 16 ani, adică. Până atunci ştiam deja clasicii. Nu, nu ştiam tot ce mişcă-n lumea muzicii, nici acum nu ştiu, da's într-o continuă "formare". Îmi place ceva, direct în playlist aterizează. Şi ascult tone de melodii; care pe repeat, care nu, ba chiar mi-am luat inima-n dinţi şi am trecut pe shuffle. Da, ştiu, e nebunie curată, nu ştiu de unde atâta rebeliune, uneori mă întreb cât curaj mai pot duce, dar am făcut-o şi pe asta...

Ei, şi mă plimbam eu zilele trecute - da, pe net - când îmi pică o chestie sub ochi, direct în dreptul cursorului. Mare concert mare, formaţie goth românească. Formaţie de tradiţie, cică. Auzisem de ei, nu zic nu, da' fugitiv; şi-am zis să le dau o şansă, să-i ascult, să văd cum sună. Am mai făcut încercări de genul ăsta şi am ajuns la concluzia că... dar s-o luăm metodic.

Din punctul meu de vedere, rock românesc au făcut Iris şi Cargo. Rock de-adevăratelea, adică. Şi ar mai fi vreo 2-3 nume; formaţii care şi-au construit stilul în ani, care s-au chinuit să nu scoată albume de duzină, despre care - probabil - se va spune că au ajuns clasici. În rest...

În rest sunt aşa: trupe, trupişoare, trupuliţe, multe, frate, multe de tot, care reuşesc să cânte prin cluburi de câteva ori pe an, cu concerte în oraşul natal şi cu impresii de vedete. Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa. Ideea e cam în felul următor: se adună 3, 4, 5 amici, fiecare cu instrumentul din dotare, şi cică fac muzică. Numai că le lipseşte o chestie esenţială pentru faza asta. Nu, nu vocea, poate că nici măcar talentul, ci originalitatea. Sânge pe pereţi! Toţi fac aceeaşi chestie: încearcă să copieze de la fraţii lor mai mari din afară. N-am auzit o chestie originală, o linie melodică proprie şi personală, un set de versuri care să nu sune câtuşi de puţin patetic.

Se ia look-ul străin, că cică e de bon ton, da' se aduce într-o realitate mult prea românească. Se cântă în engleză cu iz moldovenesc, se folosesc cuvinte măreţe gen satan, black, pain şi death, fără să se ţină cont că, dacă le iei frumuşel la puricat, ar putea la fel de bine să fie versuri de manea. Ştiu, exagerez puţin, da' pe bune că am sprânceana mai mult decât ridicată. Uite, recomand cu lăbuţa pe inimă Odissey - Valea plângerii, da' şi ei au aşa, o tonalitate puţin folk. Nu-i rock curat. Da' măcar încearcă, şi da, le iese bine.

Nu, că vezi tu, că e de ajuns să-ţi laşi pleată, să iei o atitudine de te fac te sparg, eventual o durere direct proporţională cu pleata adânc întipărită pe figură, o linie melodică ultramegafolosită, schimbăm câteva note, oricum dacă dai din cap nu se cunoaşte, şi bagă, frate. Eventual death, că acolo chiar nu mai contează ce cânţi, atât timp cât te ţin corzile vocale să putere. Şi totul sună atât de la fel... O, da, o să spună cineva, de parcă la Craddle pricepi ce spune ăla. Să ne înţelegem, nu-s fan Craddle, da' pe bune că partea lor instrumentală e rupere. I give them that.

Ei, în ordinea asta de idei, nu pot să nu fac o comparaţie. Cu un alt gen muzical, tot la noi, printre români. Hip-hop-ul. Păi, frate, şi ăştia sunt mulţi. Mulţi tare de tot. Da' nu ştiu cum se face, că scot doar chestii tari. Mai greu să semene unul cu altul. Improvizaţii, colaborări, versuri de ţi se ridică părul, combinaţii de note, mă rog, aţi prins ideea, originali. Şi da, unii nu rămân decât c-o melodie, sau nu prinde decât una singură, da' aia care prinde chiar merită ascultată.

Mă gândesc eu aşa: nu, clar nu poţi pune rockerul să hip-hop-uiască cu patos. Da' dacă tot vezi că nu, chiar n-ai ce-ţi trebuie pentru a rock-ui cu folos, de ce nu treci pe folk? Măcar acolo dai frumos din chitară, oricum nimeni nu cere ceva diferit de la chitara de folk-ist şi poţi să triluieşti fericit, fără să se prindă nimeni că te strofoci să copiezi ceva deja existent.

Şi-nc-o chestie şi mă opresc: haine ultra-mega sau aproape, pe care le-ai banghit pe site-uri străine; accesorii super şmechere, ţinte şi piele. Da, asta-i fain. Dar când se ajunge la partea aia practică, cu compusul şi cântatul de goth, death, metal şi alte animale sălbatice, ruşine mi-e să zic, da' nu prea e pentru noi. Sau nu pentru - repet - trupele, trupişoarele, trupuliţele care se vor vedete peste noapte, doar pentru că şi-au dat foarte tare interesul să semene cu messerii deja cunoscuţi. Pentru că miroşi a român de la o poştă; în felul în care ţii microfonul, în care încerci să-ţi scuturi pleata sau să arunci un evil eye. Aş vrea să pot spune că "străinii" nu-s mai buni la faza asta; da' nu pot. Mi-e aproape imposibil. Nu în virtutea scenei rock româneşti actuale.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!