Sha-la-la-la-la!

Cică dacă eşti fan adevărat, e musai să ştii pe de rost toate albumele formaţiei cu pricina. În ce an au fost scoase, ce melodii sunt pe fiecare în parte, toate versurile, ba chiar şi la ce casă de discuri au scos respectivul album. Tre' să fii aşa, ca o enciclopedie ambulantă despre respectivii, să le ştii şi datele de naştere, şi pasiunile, ba chiar şi felul preferat de mâncare. Să ai tone de poze cu ei, să le urmăreşti constant activitatea, să nu mişte un fir de păr fără ştirea ta.

În ordinea asta de idei recunosc, cu lăbuţa la inimă, că nu sunt fan adevărat. Adică da, îmi plac de mor anumite formaţii, anumite melodii, am pata pusă pe multe chestii, dar nu într-atât încât să ajung la rangul de enciclopedie. Ba chiar mi se întâmplă să-mi placă melodii şi habar să n-am cine le cântă. Pur şi simplu nu dau mare atenţie la detalii de genul ăsta. Ce reţin, reţin, ce nu... nu; asta nu înseamnă că-mi place mai puţin, ci doar că altele sunt chestiile care-mi ocupă memoria internă.

Şi nu, nu despre fani va fi vorba azi. Azi e iar zi de nervi. Moderaţi, ce-i drept, şi amuzaţi în acelaşi timp.

Există melodii între melodii. Melodii care plac tuturor, melodii gustate doar de unii, mă rog, de gustibus... Şi aici intervin două chestii:

1. Cel mai energant, agasant, stresant, de nervi dătător lucru cu putinţă e să te trezeşti dimineaţa cu o melodie în cap. Da' nu cu orice fel de melodie, ci cu una cu care n-ai nici în clin, nici în mânecă. Genul de melodie pe care n-ai asculta-o nici în ruptul capului, nici mort, nici dacă te ia cineva la căsăpit mărunt şi-apoi se decide să mai arunce şi cu sare pe rănile proaspăt făcute. Eventual una pe care n-ai auzit-o decât de vreo două ori, când ai avut ghinionul şi nenorocul şi bad karma de a te urca într-un taxi mai... ciudăţel.

Şi mai scapă, Camelia, de poţi, de refrenul agasant care ţi se învârte prin minte. Pune orice; dă drumu' la winamp; toarnă şi nişte youtube pe deasupra. Schimbă melodie după melodie, poate poate înlături mania. Da' de unde! Că mania nu e manie dacă nu se ţine scai de tine. Cum opreşti winamp-ul, cum revine refrenul. Gândeşte-te la elefanţi roz, şi tot nu ţine, că deja dansează toţi pe refrenul agasant, şi se-nvârt în cerc, şi-şi dau mânuţele fericiţi pe nefericirea neuronilor din dotare. Şi da, toată chestia nu se potoleşte până seara târziu, când reuşeşti să adormi, şi ai siguranţa că a doua zi va fi un cu totul alt cântec ăla de ţi se va învârti prin cap. Da' o zi întreagă e compromisă. Total...

2. Dacă-mi place un cântec, teoretic îi ştiu versurile. Nu de alta, dar îl am pe repeat mult timp, şi-mi intră frumuşel pe ambele urechi, şi se fixează acolo, şi da, îl ştiu pe de rost. Când am chef de el şi n-am cum asculta muzică, îi dau "play" şi-mi cântă doar mie, pentru a mă face să mă simt bine.

Ei, da vezi tu, că nu toată lumea face aşa. Unii ţin minte doar o anumită bucată, un anumit vers. Şi dacă se întâmplă să fii oriunde... la concert, la o petrecere sau pur şi simplu într-un bar şi e melodia cu pricina, toate persoanele care nu ştiu întreaga poezie se vor trezi în cor să cânte o anumită chestie. Una singură, aia de i-a marcat mai abitir. În ordinea asta de idei ar fi cam aşa:
Zombie - ...since nineteen-sixteen...
Hearts of steel - ...fight/say what you feel/...heart of steel...
We will rock you - aici e simplu; doar refrenul...
Du hast - ghici ce, tot refrenul...
Another Brick in the Wall - Hey! Teachers! Leave them kids alone!

Şi da, lista poate continua nestingherită, pentru că melodii sunt multe, şi e cam greu aşa să ştii toate versurile, da' să te dai rotund că ştii melodia, pentru că ţi-au rămas agăţate câteva cuvinte de-o mitocondrie. Cum adică să nu ştii Zombie? Păi, toată lumea îl ştie! E ăla cu aia care cântă acolo frumos, şi se unduieşte, şi dă din mâini, şi mai sunt şi nişte bombe, nu ştiu exact despre ce plânge ea acolo, da' ăla, frate, ăla e versul ăl mai tare; când spune ea acolo " since nineteen-sixteen", acolo mă atinge aşa, direct la corazon, şi-mi dă un fior şi-un tremur, şi simt impulsul să ţip din interiorul rărunchilor o dată cu ea. Să ştie lumea că ştiu melodia, şi să aprecieze că-mi place aia bună, nu vrăjeli din astea scoase acum, pe bandă rulantă, muzică comercială adică... Da, aia melodie, frate...

Evident că mi se ridică sprânceana. Repet, nu-s eu ăl mare fan. Dacă mă iei la bani mărunţi, s-ar putea să fii uimit de cât de puţine ştiu în materie de muzică. Da' pe bune că ştiu mai mult de-un vers care să dea impresia că ştiu tot. Şi dacă nu ştiu, apăi tac, cu toate că se-nvârte-n mine rotiţa aia care spune "o ştiu, o ştiu, da' n-o ştiu pe toată..." Nu de alta, da' parcă n-are nici un farmec dacă o bucăţeleşti, şi-o schimonoseşti, doar de dragul de a te da rotund...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!