De dulce

Ciocolată în toate formele şi dimensiunile posibile. Ciocolată în tot felul de combinaţii, despre care nici nu ştiai că sunt posibile. Bomboane care mai de care mai şmechere, mai pline de marţipan, şi alune, şi chestii despre care nici nu ştii prea bine ce nume poartă. Creme şi prăjituri şi torturi, plăcinţele şi fursecuri, desert variat, pentru toate gusturile; e de ajuns să te duci la magazin şi să-ncerci să te decizi. Bine, partea cu decisul devine din ce în ce mai grea, mai ales dacă vrei să guşti din toate, aşa că le iei pe toate şi te-ntorci c-un zâmbet larg pe faţă direct acasă, unde încerci să dovedeşti că n-ai nici cea mai mică şansă de a te intoxica cu prea mult zahăr. Asta-i acum. În prezent adică.

Cu lăbuţa pe inimă spun că îmi plac dulciurile. De când eram mică. Dacă nu era şi nu aveam nimic dulce în casă, improvizam. Două-trei linguriţe de lapte praf, o linguriţă de zahăr, amestecat cu doar o picătură de apă, cât să poată fi "cremuit", şi gata desertul. Mai pune şi nişte nucă, bagă şi ceva cocos, frate, copilăria mea a fost plină de sus-numita invenţie. Mai din trecut, tata-şi "prepara" un altfel de desert: zahăr pe pâine. Că cică aşa se îndulceau ei când erau mici.

Bine, făcea bunică-mea nişte prăjituri de stătea mâţa-n coadă. Maică-mea a fost dintotdeauna persoana căreia nici un desert nu-i ieşea "tradiţional", da' nu te puteai opri din mâncat. Numai că... avându-le în casă, parcă mai apetisante erau alea direct de la cofetărie.

Siret... Siret e şi acu', da' nu se compară. În copilărie era mereu puţin vechi. Cam tare, îţi mai rămânea câte un colţ din vreun dinte de lapte în el, da' era bun, bun, bun. Acu' parcă e prea proaspăt; cu termen de garanţie şi respectând normele ISO, nu mai are nici un farmec. I-au schimbat ciocolata, l-au îmbunătăţit, l-au upgradat. Da' unde-i Siretul ăla care stătea cu săptămânile la Alimentara, care-ţi făcea din mânuţă, pe care-l iubeai, şi-l preţuiai, şi mâncai juma' de oră din el nu pentru că voiai să-l savurezi, ci pentru că nu puteai decât să-l rozi?

Apoi, bulele de floricele de porumb, date prin miere; mă rog, era aia miere aşa cum mă cheamă pe mine Gheorghe şi nu, nu mă cheamă. Da' alea erau geniale. Colorate, dulci şi da, de nefăcut "în casă". Dacă aveai una din aia, erai şefu' cartierului. Toţi se rugau să le dai măcar o floricică şi, cu ochi critic, cu o privire superioară, alegeai supuşii care să aibă onoarea de a atinge gogoloiul pentru a-şi retrage simbolul graţiei tale, amărâta de floricică îndulcită.

Pe acelaşi principiu, bucăţile de orez expandat, trecute şi ele pe lângă miere. Tot colorate, tot dulci, tot delicioase. Mâncate bob cu bob. Ălora le spunea frate-miu ouă de furnici. Şi l-am crezut mult timp că, de, era mai mare şi clar trebuia să ştie ce spune. Singura problemă era cum reuşeşti să strângi atâtea ouă de furnici, pentru toate dulciurile pe care le vedeam pe raft. Adică, în mod clar era o meserie bine definită şi asta: strângător de ouă de furnici...

Nu mai spun de batoanele "de lapte", verzi, roz sau galbene. Am încercat să regăsesc gustul ăla; am încercat să-l recreez. Nimic. Inutil şi-n van a fost totul. Am căutat reţeta; e mai păzită decât arhivele Vaticanului. Au apărut alte batoane de lapte. Bune, nu zic nu, da' nu's ca alea pe care le idolatrizam. Aş fi făcut orice pentru batoanele alea. Învelite în celofan prost, care se rupea înainte de a reuşi să-l desfaci până la capăt; mai mestecai şi-o bucată de plastic, reuşeai s-o alegi până la urmă, da' nu era bai. Ba din contră, voiam mai mult. Din ce în ce mai mult. Dispărute demult sunt şi alea.

Şi să nu uităm de cocoşeii de zahăr, pe scobitori şi vânduţi de babe sau de ţigănci. Când îi vedeai mulţi, laolaltă, parcă erai direct în poveste. Mi s-au părut dintotdeauna ireali. Erau aşaaa, străvezii şi cu aparenţă gelatinoasă, da' ei de fapt erau tari şi greu de sfărâmat. Dacă din restul de chestii am mai văzut, în varianta lor îmbunătăţită, cocoşei n-am mai reperat. Or fi murit babele, iar ţigăncile s-or fi reprofilat; copiii vor dulciuri alambicate acum, nu se mai mulţumesc cu zahăr pe scobitoare.

Şi nu, nu e nici măcar nostalgie. E aşa, o poftă nebună de a revedea măcar toate minunăţiile care mă făceau să-mi rotunjesc ochii într-un stil anime, şi să-mi doresc să le am. Pe principiul trecutul e trecut doar dacă-l uiţi, nu voi uita dulciurile. Şi voi recrea trecutul de fiecare dată când am ocazia, pentru că doar aşa poate deveni prezent.