Facebook-holic

Mi-am făcut cont pe facebook undeva pe la începutul lui 2010. Anterior, avusesem cont pe hi5; l-am închis, şi-am zis să-nlocuiesc. M-a ţinut vreo săptămână, şi-apoi nu am mai intrat pe el. Am reînceput faza facebook acu' câteva luni. Şi da, recunosc, când ajung acasă deschid mail, blog, facebook.

N-am cei mulţi prieteni, n-am răbdare să mă uit pe toate pozele şi pe toate feed-urile, din când în când mă mai bag în seamă. Cică facebook-ul ar trebui să fie o reţea de socializare. Să ne cunoaştem om cu om, să discutăm, să descoperim prieteni foşti sau viitori, să ne reconectăm la trecut şi să descoperim un viitor.

Bullshit, zic. Da, îmi place să descopăr persoane pe care le-am cunoscut odată. Îmi place să ştiu că încă mai trăiesc, că poate sunt fericite, dar să fim serioşi, câtă fericire poate fi în viaţa cuiva care-şi updatează profilul măcar o dată pe zi? Recunosc cu lăbuţa pe inimă că am şi persoane pe care le displac total, care-mi atrag atenţia. Nu le am în lista de prieteni. Dar da, îmi creşte inima când văd că au câte un status trist. Când le văd buşite şi terminate. Oameni suntem, doar. Oameni? Păi, asta nu-i umanitate. Şi-o zic, ştiind că o fac.

Nu-i umanitate să trăieşti din like-uri. Nu-i umanitate să numeri câte like-uri ai avut tu, în raport cu alţii. Nu-i umanitate să trânteşti câte un status şmecher doar ca să faci sânge rău altuia. Nici să intri pe profilul lui cutare doar pentru a jubila când se simte rău.

În aceeaşi ordine de idei, am persoane care-mi plac, şi pe care nu le am ca prieteni. Din diverse motive. Dar mă bucur mai mult să ştiu că le e bine, decât să văd smile-ul ăla pus ostentativ pe facebook.

Prieteni... Prieteni nu's ăia 150 pe care-i ai pe net; sau mai mulţi. Ăia sunt, posibil amici. Cel mai probabil, cunoştinţe. Sau nici măcar atât. Poate ţi-a plăcut o poză, şi i-ai dat friend request, ca să te dai mare pe cine ai în listă. Sau poate ai vrea cu tot dinadinsul să cunoşti persoana respectivă dar, să fim serioşi, n-o să se întâmple niciodată. Nu datorită facebook-ului. Cine spune că şi-a găsit prieteni adevăraţi pe net (şi subliniez pluralul) ori nu ştie ce-i aia, ori minte de îngheaţă apele. Pentru că, pe bune acu', n-ai cum să ai jdemii de prieteni. Prieten e ăla pe care-l suni primul când îţi crapă măseaua. E ăla care te ajută să ieşi din belea. E ăla care stă lângă tine când te operezi. Ăla căruia i te plângi, care te ridică, care te şterge de praf, cu care-ţi permiţi să te îmbeţi şi să-ţi plângi tot amarul, fără să te temi c-o să fii "tagged" a doua zi dimineaţă; şi nu poţi da primul telefon în acelaşi timp la 100 de persoane. Nici măcar la 10.

Şi da, e o adevărată viaţă pe net, acolo. Da' e virtuală. Un like nu înseamnă că omul ăla o să te ia în braţe când ai nevoie. Înseamnă doar că tu ai atâta nevoie de chestia asta, dar n-are cine s-o facă. Şi asta e trist. Să cauţi alinare pe net, pentru că live n-ai cum.

Nu, n-am de gând să pornesc o cruciadă împotria facebook-ului. Nici măcar n-am de gând să-mi închid contul. Spun doar că e ca atunci când ajungi să joci ani întregi acelaşi joc, şi nu te poţi opri. Nu mai ai viaţă; ai doar facebook. Te hrăneşti cu asta; trăieşti acolo. Spun doar că ar trebui să se facă diferenţa între reţea de socializare, şi socializare în sine. Şi să ne purtăm cruciadele în alte moduri; prin telefoane, dacă faţă-n faţă nu se poate, dar nu pe un site care creşte, pentru că tu n-ai tupeul să suni.

P.S. - video-ul ăsta mi-a dat ideea. Ştiu că e lung, dar urmăriţi-l până la capăt. Merită. Dacă pot face din asta un argument, mie mi-a zburlit codiţa; într-un mod sad.