Hippocrate, unde eşti?

Nu sunt nici un adept, nici un fan al căsătoriei. După cum am mai spus, mi se pare inutilă. Un act în plus, multă bătaie de cap pentru organizare, neuroni pierduţi degeaba. În plus, să fim serioşi, o despărţire oricum e ciudată, se lasă cu victime şi cu mult sânge, de ce să mai ai şi-un act pentru care trebuie să alergi dezlegat mult timp ca să ajungi la performanţa de a-l rupe? Da, există avantaje legale, să spunem, da' şi-aşa e complicat; de ce să complici lucrurile mai tare?

Din punctul meu de vedere e simplu: n-ai nevoie de-un act care să-ţi legalizeze sentimentele. Da' dacă unii aleg să strice cerneala şi hârtia, e numai şi numai problema lor. A, da, şi mai e o fază: n-o să înţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap faza aia cu "am deja o vârstă, e timpul s-o fac şi pe asta". Mă laşi? E atât de leit-motiv şi-atât de convenţional că mi se strepezesc dinţii, başca măseaua de minte care se chinuie de ceva timp să-şi facă apariţia.

Da' nu, n-am de gând să desfiinţez căsătoria; nu azi. Azi e aşa: dacă nu eşti căsătorit, şi-ai trecut de faimoasa vârstă de 18-20-24 de ani, şi eşti cu cineva, atunci în mod sigur trăieşti "în con-cu-bi-naaaaaj". Să repetăm în cor, băieţei şi fetiţe, con-cu-bi-naaaaj! Cu lăbuţa sincer dusă la inimă spun că mie asta-mi sună a boală. Cuvântul în sine, adică. De parcă e musai să te duci la medic, să-ţi prescrie o reţetă şi să treci cu brio de această maladie în care te complaci.

Ăăăă... newsflash! Nu e o boală; nu se vindecă; nu există reţeta aia magică pe care trebuie s-o respecţi pentru ca, mai apoi, să treci de la stadiul de "concubinaj" la cel de "căsătorit", care ar însemna vindecarea totală. E pur şi simplu o stare de fapt. Şi mie-mi sună a boală pentru că, de obicei, când e vorba despre persoane care trăiesc "în concubinaj", se adoptă un ton din ăla complice, o privire dezaprobatoare şi, eventual, o clătinare din cap plină de substrat. Adică eşti aşa, într-o promiscuitate totală, nu există scăpare pentru sufletul tău păcătos, clar vei arde în focurile iadului celui fără de fund. Bine, exagerez puţin, da' impresia asta mi-o dă cuvântul cu pricina. Repet, aprob total starea, cuvântul mă calcă pe ficaţi.

Şi mai e încă unul: celibatar. Waaa... mi se zburleşte codiţa. Bine, aici trebuie să recunosc că mi se zburleşte pentru că e folosit de obicei pentru bărbaţi. Adică, un bărbat necăsătorit e celibatar; o femeie necăsătorită e fată bătrână. Şi da, auzită din aceleaşi guri care clatină dezaprobator la concubinaj, mi se face şi pielea găină, pe lângă codiţa zburlită anterior.

Că alegi să fii "celibatar" e numai şi numai problema ta; sau... "fată bătrână". Poate celibatarul trăieşte în concubinaj cu fata bătrână. Sau doi celibatari, sau două fete bătrâne. De ce trebuie să vezi feţele alea chinuite, puţin smochinite, privirea aia plină de compasiune şi dezaprobare în acelaşi timp când eşti etichetat? Deci nu-i de ajuns că există cuvinte care parcă-s scoase direct din dicţionarul de termeni medicali, mai trebuie să mai existe şi PRIVIREA? Săraca mea inimă nu mai poate suporta. Sprânceana mi se ridică instantaneu şi iremediabil. Indubitabil mă enervez.

Pentru că da, o fi o problemă pentru restul lumii "normale", care îşi trânteşte verighetă pe inelarul stâng, care alege să păstreze actul ăla în cutia sacră, special creată pentru acte, care cochetează cu ideea de a-şi duce mai departe linia de sânge şi care îşi va învăţa moştenitorii că cele două cuvinte sunt rele sau demne de milă; da' ca orice problemă, eu zic că ar trebui una din două: ori tratată, ori păstrată pentru sine. De lumea "normală", adică. Altminteri riscăm să ne întoarcem la perioada aia cu căsătorii aranjate şi femei vândute ăluia de dă bucata cea mai mare de pământ şi cele mai multe oi. Şi asta da, ar fi patetic.