...dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul

Nu mi-a plăcut niciodată spiritul de turmă. N-am făcut ceva doar pentru că făceau şi alţii şi nu, n-a ţinut niciodată faza aia cu "hai şi tu; mergem cu toţii". Aş putea să spun că ăsta e unul dintre motivele pentru care n-am fost la banchet într-a 12-a, dar ar fi doar pe jumătate adevărat. Întregul e că n-aveam chef să fac promisiuni de veşnică ţinere de minte sau să dau fericită de mânuţe cu persoane cu care timp de patru ani n-am prea avut tangenţe. Deci, semievitare a spiritului de turmă.

Am făcut după cum m-a tăiat capul şi da, de multe ori împotriva curentului. Şi-mi place chestia asta. Să-i spunem... individualitate. Nu, n-o să mă faci să spun ca tine dacă nu cred chestia asta; nu, n-o să fac o chestie doar pentru că "aşa se face"; nu, n-o să tac şi nici n-o să plec capul pentru că ar fi mai comod.

Dar nu despre principii şi chestii alambicate va fi vorba azi. Azi va fi despre o chestie care mă calcă pe ficaţi de fiecare dată când o aud; şi da, am tot auzit-o, şi e din ce în ce mai des folosită.

În ordinea asta de idei, se-ntâmplă aşa: într-un "colectiv", Cutare vrea ceva. Orice. Să spunem că vrea alt program; sau mai multă lumină, sau mai multă căldură, sau orice chestie care i-ar impacta, într-un fel sau altul, şi pe ceilalţi. Ei, şi Cutare n-o să spună "EU vreau". Neee.... departe de el gândul, cu toate că el vrea; adică doar el. O să spună "NOI vrem". Sprânceana mi se ridică instantaneu, codiţa mi-e deja zburlită în mai multe locuri şi, cu lăbuţa la inimă zic: care NOI? Nu există nici un NOI. Fiecare poate vorbi în numele propriu şi personal, da' nu încerca să vorbeşti în numele meu, pentru că deja simt o durere nu tocmai plăcută în zona ficaţilor. E cam acelaşi sentiment ca atunci când zgârii tabla cu unghia sau când strângi mohair între dinţi.

Păi, stai aşa, că nu-i chiar aşa... Niciodată - şi repet, NICIODATĂ - nu mi-a plăcut să vorbească alţii în numele meu. Când am ceva de spus, spun, şi mai am şi grija şi bunul simţ să precizez că e vorba de părerea mea proprie şi personală. Dacă se găsesc şi alţii să fie de acord cu mine, e numai şi numai problema lor, şi au şi ei şi creier, şi limbă pentru a-şi articula şi susţine punctul de vedere. Nu mă plăteşte nimeni să fiu purtător de cuvânt, nu plătesc pe nimeni pentru funcţia asta. Şi-atunci de ce să mă bagi în aceeaşi oală, mai ales că, de obicei, ceea ce vreau eu e exact la polul diametral opus? De ce insişti să mă scoţi din starea mea zen ca să-ţi demonstrez că nu, nu NOI, ci TU vrei chestia asta?

Sincer înţeleg că e mai comod să te ascunzi în spatele mulţimii create de acest "noi", chiar dacă, în esenţă, te reprezintă numai pe tine. Dar mi se strepezesc dinţii când îl aud. Îmi vine să iau ca la clasa I tabla, şi să te învăţ diferenţa între singular şi plural. Da' cred c-ar trebui să merg mai mult în trecut, pentru a desena coloana aia vertebrală despre care tot vorbesc şi care e proprie şi personală. Dacă ai de gând s-o deţii la comun, asta e deja altă mâncare de peşte; da' nu încerca să faci coloană vertebrală comună cu mine; sunt mai egoistă, şi nu-mi place s-o împart.

La fel şi faza aia cu "noi credem că"... Deja văd bomba, sticluţa cu otravă, agheul, ghilotina, instrumentele de tortură, mă rog, întreg arsenalul care ar reuşi să-ţi provoace dacă nu durere, măcar panică din aia totală şi iremediabilă. Nu credem noi; tu crezi. E punctul tău de vedere; sunt ideile şi credinţele tale; nu mă face să mă simt ca un morcov într-o ciorbă de legume.

Repet: ştiu că e mai comod să ai impresia măcar că ai o armată-n spate care te susţine, da' parcă e mai fain sentimentul că ai cojones să susţii ceva ce crezi doar tu. Deci da, mă stresează acest "noi" care apare măcar o dată-n zi. Aş bana "noi"-ul. L-aş desfiinţa, l-aş face bucăţele, l-aş tranşa în fărâmiţe, ce mai, l-aş da prin mixer sau prin maşina de tocat carne. Da' nu ştiu de ce mă îndoiesc de faptul că n-ar mai fi folosit; că nu s-ar găsi cineva sau mai mulţi de cineva care să-l refacă din bucăţele, care să-l lipească şi să-l meşterească frumos, pentru a-şi recrea coarda de siguranţă...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!