Ca-n copilărie - p.3

Prindeam bondari în pumn, direct de pe flori. Îi ţineam puţin, ascultam cum bâzâie şi le dădeam drumul. Până în momentul în care am încurcat un bondar c-o viespe. Aia n-a mai fost atât de paşnică. S-a-nfipt direct în degetul meu şi m-a făcut să-i dau instantaneu drumul. Vreo două săptămâni am avut degetul de-o mărime considerabilă, roşu, pulsând. Îl auzeam: pulp-pulp... Nu mi-a mai trebuit. Alţii cică prindeau bondari şi-i legau cu aţă, şi-i foloseau pe post de zmeu. Da' asta n-am putut s-o fac...

Îmi făceam zmeu, ce-i drept, da' d'ăla de hârtie, şi-ncercam să-l înalţ din balcon, de la 9. Când am văzut eu că e cam în zadar, am trecut pe avioane. Şi mă-nvăţase Bucur să fac avioane şmechere, care planau frumos, şi tot de la balcon le lansam. Nu exista noţiunea de "eco" pe atunci, deci n-aveam nici un stres că aruncam avion după avion; aterizau pe unde apucau, şi tare mai eram mândră de mine...

Şi-am mai aruncat de la balcon cam tot ce-mi pica în mână: cartofi, cârlige de rufe, piese de remi, chestii care-mi păreau mie inutile şi care păreau că vor pica frumos. Nu cred c-am nimerit pe nimeni dar, dacă există vreo victimă făcută de mine, îmi cer iertare; eram pasionată de aerodinamică pe vremea aia.

Când am mai crescut puţin, am realizat că sunt şi alte chestii faine; chestii mai puţin distructive. Nu, n-am jucat elasticul şi n-am sărit coarda; n-am avut niciodată dexteritate la d'astea. Da' şotronul... Ore-ntregi în căutarea pietrei perfecte; dacă o găseai, n-o aruncai. O luai în casă, s-o mai foloseşti şi altă dată. Evident că uitai unde-ai pus-o, şi a doua zi iar căutai. Da' era o căutare plăcută. Ţevile cu cornete? Altă manie. Se făceau echipe, şi băieţii se urcau pe centrală, şi era mai ceva ca-n vestul sălbatic; nu ştiau niciodată când şi unde te va lovi corneta. Da' cu praştia? Am învăţat într-un final să-mi fac singură praştie, din sârmă din aia învelită-n cauciuc colorat. Da' dac-ai găsit sârmă pentru praştie, pentru calibre era mai greu. Şi umblam cu nasul în pământ, atentă pe unde calc, pentru că puteai găsi o grămadă de calibre dacă ştiai unde să cauţi. Şi nu, nu ne războiam cu calibre; dar, din când în când, ţi se mai punea pata, şi mai lansai câte una în cutare care te enerva. N-avea nici un scop precis, în schimb era mişto să ştii c-o poţi scoate oricând din buzunar, măcar pentru a te da mare cu ea.

Ascunselea tradiţional, ascunselea cu mingea, ascunselea pe semne, oricum ar fi fost, cineva care să mijească trebuia. Şi-apoi ascunde-te cu orele. Oriunde. Şi-am stat şi-n iarbă, şi m-am transformat şi-n perete, din fericire pentru mine nu exista nici o canalizare fără capac, pentru că am vaga impresie c-aş fi încercat-o şi pe aia. Şi-am jucat şi prinselea, raţele şi vânătorii, dracul şi grădinarul, flori, fete sau băieţi, oina, castel 1,2,3, başca jocurile alea inventate pe moment, care ne transformau ba în Captain Planet, ba în Ţestoasele Ninja. Şi-a fost bine. Nu pricep nici acum cum fiecare joc avea clar un început, da' sfârşit nu. Adică, îl puteai lăsa în aer şi relua a doua zi, fără probleme. N-aveam nevoie de câştigători, nu exista limită de timp, nici punct terminus. Pur şi simplu jucam de plăcerea jocului.

Şi da, îmi doresc şi azi jocuri inocente, care să nu ducă spre nimic, în care să nu piardă nimeni, pe care să le joci doar pentru că e fain, şi pur, şi pentru că poţi să te simţi bine fără să-ţi spui că, în mod clar, după ce zâmbeşti cu toţi dinţii se va-ntâmpla ceva rău.

Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!