A doua şansă

Am început să mă uit la Quantum Leap. Să-l revăd, adică, pentru că eram prin 5-8 când stăteam geană să nu scap nici un episod. Deja era un pas înainte faţă de Saved by the bell sau Beverly Hills 90210. Şi dacă ultimele două nu m-ar tenta să le revăd, Quantum Leap chiar mi-a plăcut. Mult de tot. Şi stau cuminte-n jilţul meu, cu pisica maiestuos întinsă la picioare, şi mai văd un episod.

Pentru că da, e fain să vezi cum unii primesc a doua şansă. Cum e posibil şi probabil să schimbi ceva ce n-a mers bine. Cum te dai de trei ori peste cap şi aşezi elementul ăla care te-a făcut să greşeşti. Da' nu-i real. Pentru că a doua şansă nu există şi trecutul nu poate fi schimbat. Pentru că de aici, din jilţul meu, ştiu că dacă ai făcut o alegere, n-ai altceva de făcut decât să te ţii de ea. Chit că regreţi sau nu după. Şi cel mai bine ar fi să nu regreţi, pentru că nu schimbi nimic nici c-un potop de regrete.

Am auzit ceva zilele trecute. Cică dacă faci o dată o chestie, nu-i musai s-o faci şi-a doua oară; dar, dacă ai făcut-o a doua oară, clar o s-o faci şi-a treia, şi-a patra, şi mereu. Un fel de perpetuare constantă a unui cerc vicios. Un fel de repetare eternă a unor paşi pe care n-ai vrut, neapărat să-i faci.

Nu cred în "a doua şansă". Ori e aceeaşi şansă prelungită, ori e un mijloc de a nu te mai simţi vinovat pentru că nu ai încercat; un artificiu. A doua şansă nu există decât în filme şi-n poveşti. Nu e ca şi cum ai putea şterge cu radiera liniile care nu-ţi plac. Nu merge aşa. Cuvintele rămân acolo, faptele la fel. Nu există "délai de rétractation", nici măcar timp de gândire. Ai spus, ai acţionat, acolo rămân toate. A doua şansă e o iluzie creată pentru cei care nu-şi pot asuma consecinţele propriilor fapte.

Doare ca naiba, da' măcar ştii să ai grijă de fiecare dată pe unde calci; pe ficaţii cui şi cât de tare. Şi dacă e posibil să-nveţi din greşeli, atunci greşelile-mi sunt biblie. Nu speranţa unei a doua şanse.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!