Bygones

Când eram mici, se purta faza aia: te-ai supărat, îţi iei jucăriile şi pleci. Eu nu-mi scoteam jucăriile afară, deci n-aveam ce lua. Mă luam pe mine de-o aripă, şi plecam cu graţie. Dacă ştiai cum să mă iei, îmi trecea rapid; dacă mă lăsai în plata mea, îmi lua ceva mai mult, da' tot îmi trecea. Cu persoanele despre care ştiam că merită, adică. În rest, Manitu cu mila. Aşa-s şi-acum.

Dacă mă cert la cuţite cu Bucur, da' nasol rău de tot, d'aia de se lasă cu chestii zburătoare şi flic-flac-uri în aer, ne ia vreo două zile. În care nu vorbim, nici măcar nu ne uităm unul la celălalt. Şi dup-aia, zâmbeşte el, sau zâmbesc eu, sau vine cu vreun motiv stupid gen "vrei cartofi prăjiţi?" şi trece. Acelaşi aluat.

Te cunosc, te ştiu, te plac - şi mai mult de-atât - păi, nu pot, frate, să-ţi port pică. Nici măcar nu-i nevoie de scuze. Pentru mine e simplu. Mi-ai zâmbit, m-am topit; am uitat până şi de ce m-am supărat. Repet, dacă însemni ceva pentru mine. Dacă-mi eşti indiferent, adio şi la gară. Nu mă mai vezi, nu te mai cunosc.

Posibil ca faza cu "mă duc la mama" să fie reminescenţă de la faza cu jucăriile din copilărie...

Nu-mi place să răscolesc trecutul după ce s-a întâmplat atunci, cu ţâşpe luni în urmă; au trecut două zile, e mai mult decât suficient pentru a da totul la o parte şi a trece mai departe. Şi probabil nu e nici bine, nici "normal". Da' cine sunt eu să definesc normalul? Repet: funcţionez pisiceşte. Reacţionez pe moment, şi dup-aia îmi trece. La fel de subit pe cât m-a pocnit. E cel mai bine pentru mine...

Pân' la următoarele manii, la bună vedere!