Bacchus

Cică lucrurile par mai roz dacă ai ceva la bord. Nu neapărat foarte mult, dar îndeajuns. Că totul pare mai frumos, că fericirea poate fi pipăită, că e o stare de bine general. Nici măcar "beţia" n-o pot percepe ca restul lumii. Totul pare mai grav; problemele fără soluţie, tristeţea mai tristă, ţigara mai amară.

Am auzit varianta conform căreia "bei de supărare". Şi, instantaneu, supărarea dispare. Cantitatea de alcool îngurcitată e direct proporţională cu aia de "bine". Fericire lichidă. Fericire la doză, la sticlă, la pahar. Deschizi recipientul, gâl-gâl-gâl şi gata! Bună dispoziţie asigurată.

Am încercat reţeta magică. Cum n-a mers din prima, am zis să insist. Poate n-am făcut-o cum trebuie. Poate trebuie respectat un ritual şi sunt şi nişte paşi de urmat. Poate tre' să găseşti licoarea care ţi se potriveşte. Poate tre' să ţii paharul înclinat într-un anumit unghi, sau trebuie să ai o anumită poziţie a mâinilor. Oricum aş fi dat-o, fericirea aia întârzia să apară.

Dă-mi 5 beri, un motiv, şi pregăteşte-te să vezi cum toate teoriile despre fericire sunt demontate. Cum şi dacă-i roz, tot negru e; cum te pot face să crezi că viaţa nu merită trăită, şi-ţi aduc şi argumente valabile. Sunt foarte logică când e vorba de desfiinţat optimism.

Aşa că da, o să renunţ la Bacchus. Definitiv. Pentru că-mi vreau doza de curcubeu, fără artificii.

Pân' la următoarea hotărâre, la bună vedere!