ROGVAIV

După mulţi ani, am văzut ieri curcubeul. Nu, nu vorbesc metaforic; chiar era un curcubeu maaare de tot când am ieşit în pauză la o ţigară. Cumva nelalocul lui între clădirea înaltă şi rămăşiţele de case dimprejurul ei. Femei trăgându-l în poză; cu telefonul, pentru că nu-şi ia nimeni aparatul după el la serviciu în speranţa că va prinde un curcubeu. Şi da, mi-a trecut prin cap să-l pozez şi eu. N-am făcut-o. Mi l-am fixat bine de tot în minte, pentru că stă mai bine decât în orice poză.

Vânam curcubee când eram mică. Stăteam undeva sus, la etajul 9, şi vedeam până peste Dunăre, hăăăt, departe. Dunărea, bacul, munţii. Îmi intrase bine de tot în cap că, după ce plouă, iese curcubeul. Nu, nu ştiam exact ce-i şi mi-au trebut mulţi ani să-nvăţ ordinea culorilor; de-abia când mi-ai spus de ROGVAIV m-am prins. Dar îl vânam conştiincioasă.

Dacă ploua, aşteptam până să se oprească de tot. Vara pe balcon, toamna cocoţată pe calorifer, cu nasul bine lipit de geam. Nu-mi spusese nimeni că nu orice ploaie vine şi cu un curcubeu după, şi de fiecare dată când nu era mă gândeam că n-am fost destul de vigilentă, că am greşit undeva, că l-am ratat la mustaţă. Lăsasem consemn bunică-mii să mă cheme dacă-l vede înaintea mea şi, într-un mod ciudat, cred c-aveam o relaţie în toată regula cu el.

Curcubeul peste Dunăre era cel mai şmecher. Era mai lat şi mai colorat decât oricare altul. La fiecare curcubeu îmi puneam câte o dorinţă. Nu, nu se îndeplinea, pentru că dorinţele puse nu se îndeplinesc niciodată. Dar atunci nu ştiam asta. Şi-am continuat să-mi pun dorinţe pe curcubee. Curcubeele dispăreau, la fel şi dorinţele.

Ani la rând nu l-am mai văzut. Da, ieri am rămas ca plozii, uitându-mă la el cu gura căscată. Nu mai am dorinţe de pus; până să-l vezi, cred că a dispărut. Dar e în mine dacă o să ai vreodată curiozitatea de a-l simţi.

Pân' la următorul, la bună vedere!