Poe reloaded

Cred că aveam pe undeva pe la cinci ani când am fost prima dată la mare. Şi dacă la Dunăre trebuia să mă convingă doamna mamă să intru în apă, la mare a fost uşor. "Înotam". Bucur îmi ţinea mâna sub burtă, să nu mă duc ca bolovanul la fund, şi eu dădeam haotic din mâini şi din picioare. În ani, am ajuns eu la concluzia că trebuie să-nvăţ să-not de-adevăratelea. Cu cursuri şi instructor. Şi-am fost. Şi da, eram singura care folosea scara ca să coboare în piscină; scara aia pe care cică o foloseşti doar ca să ieşi, niciodată ca să intri. Şi, cred, singura care a făcut cursuri de înot, dar nu ştie să înoate.

Apă-n ochi, şi-n urechi. Apă pe faţă. Apă care încearcă să te sufoce. Am o relaţie perfectă cu apa. Atunci când sunt în cadă, şi o folosesc eu pe ea. Atunci când o beau fără limită, din proprie iniţiativă. Dar pe apa care-ncearcă să-mi intre-n suflet, n-o am la inimă.

Am încercat să mă înţeleg cu ea. Să-i explic faptul că eu pot sta foarte bine în ea, dacă mă acceptă şi dacă e câtuşi de puţin prietenoasă cu mine. Adică, eu n-o lovesc; nu bat apa, nu calc apa. Merg regulamentar şi, mai mereu, am colacul după mine. Nici măcar nu-i tulbur liniştea. Şi-atunci de ce insistă să mă chinuie? De ce nu înţelege că nasul, şi ochii şi urechile sunt tabu?

Ţin minte şi-acum senzaţia de când era să mă-nec. Simţi cum aluneci. Cum te tot duci. Şi apa intră peste tot, şi nu mai ai aer, şi parcă vrei să dai din mâini, dar mâinile nu te mai ascultă, şi-i mai comod să cazi, să te resemnezi, să nu te mai zbaţi, pentru că-n jur e doar apă; şi sus, şi jos, şi peste tot. Sicriu de apă. Şi-o ultimă încercare, şi mâna puternică care te trage-n sus, pentru că eşti mult prea mică pentru a te resemna şi-a muri.

Te poţi sufoca şi fără apă, şi poţi muri şi fără să te îneci. Ba chiar şi fără chiar să mori fizic. Dar da, contează să rămâi în picioare.

Pân' la următoarea "filozofare", la bună vedere!