Samson şi Dalila

Am un adevărat cult pentru păr. Urania ar spune că e caracteristică de zodie. Eu prefer să-i spun "manie". L-am avut scurt, lung, blond, negru, roşcat, bicolor, gelat, spumat, mă rog, cam toate chestiile pe care i le-am putut face.

L-am avut blond şi tuns "castron". A la Mireille Mathieu, zicea doamna mamă. Am îndurat cu stoisim, pentru simplul motiv că era scurt. Şi nu mă mai chinuia bunică-mea cu codiţe împletite, pufuri de păr şi alte animale sălbatice, care însemnau chin total.
Când am ajuns la o vârstă conştientă, l-am lăsat lung. Şi cu breton, şi fără. Pân' mi s-a pus pata iremediabil şi l-am tuns scurt, scurt de tot, cu ţepi la spate. Exact înainte de bac.

Pentru că mă joc constant cu lungimea lui, mi-e greu să înţeleg suferinţa femeilor cu păr lung, în momentul în care se decid să-l tundă. O amică spunea că în păr se păstrează amintirile. Că nu se tunde pentru că nu vrea să uite. Şi-ntr-un fel ciudat, i-am dat dreptate. Asta doar pentru că amintirile mele sunt bine păstrate, chiar dacă m-aş rade-n cap; dar e bine să ai o plasă de siguranţă...

Când am văzut juma' de metru de păr căzând pe podea, n-am simţit nimic. Da, era al meu, dar nu mă lega nimic de el. Poveştile le am în sertăraşe mentale; sentimentele - în inimă. Părul era doar un surplus care mă despărţea de mine.

Şi nici nu cred că femeile trebuie să aibă musai părul lung pentru a fi feminine. Adică... Cred că tărie în feminitatea femeii rase în cap; pân' la urmă cred că ţine de interior, mai mult decât de exterior. Singurul meu regret e că sunt tunsori pe care nu le pot experimenta pentru că nu, nu mi-ar sta bine. În timp, poate-mi voi schimba părerea.

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!