Semne

M-am pomenit c-o tăietură-n talpă. Habar n-am de unde sau cum am achiziţionat-o. M-am trezit într-o frumoasă dimineaţă, m-am dat plină de viaţă şi voioşie jos din pat, mi-am făcut regulamentar cafeaua şi, după vreo juma' de oră, am observat un şuvoi de sânge izvorând din da, regeasca mea talpă. N-am probleme cu sângele; tăietura nu doare, nu mă ustură, nici măcar nu mă incomodează, dar nu reuşesc să-mi dau seama de unde a apărut.

În aceeaşi ordine de idei, am observat o vânătaie pe cinste în spatele genunchiului. Cam greu să mă lovesc în zona aia. Şi, la halul în care arată, ar fi trebuit să mă doară teribil lovitura care ar fi provocat-o, deci n-aş fi putut s-o ignor. Dar, repet, habar n-am cum am reuşit s-o creez.

Zilele trecute m-am trezit cu un genunchi julit. Sprânceana mea se ridică tot mai des şi tot mai sus. Nu, n-am căzut, n-am făcut cunoştinţă cu nici un perete, şi totuşi julitura aia e foarte reală. Pot băga mâna-n foc că atunci când m-am culcat nu era acolo. Dimineaţă mă saluta rânjind cu colţurile pielii la vedere.

Nu, nu simt miros de mir, n-aud coruri de îngeri cântând "Aleluia" din trâmbiţe aurite în timp ce cerurile se deschid inexplicabil, palmele-mi sunt intacte. Cred că nu-mi apar stigmatele. Adică, sigur nu-mi apar. Alea nu s-ar manifesta ca o tăietură-n talpă sau ca vânătăi pe picioare. Alea ar fi mai dramatice şi mai altfel poziţionate. Deci nu, nu sunt binecuvântată cu miracolul religiozităţii supreme.

Da' o explicaţie tot trebuie să existe. Somnambulă nu mă ştiu a fi. Sau nu eram. Da' dacă lucrurile vor continua în stilul ăsta, mai că-mi va trece prin cap să-mi montez cameră video, să descifrez misterul. Da' cine a mai auzit de crize de somnambulism declanşate la douăzeci şi ceva de ani trecuţi bine? Adică, e posibil? Pentru că, dacă e, clar va trebui să mă-ncui în cameră înainte de a adormi. Nu de alta, da' n-aş vrea să fiu prinsă mişunând lejer prin mijlocul oraşului în pijamalele mele inexistente...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!