Ca-n copilărie - p. 2

Îmi făcea bunică-mea fustiţe după fustiţe, de cele mai multe ori cu volănaşe, pentru că aşa poartă fetele, şi fetelor le place să se învârtească, şi să se înfoaie volănaşele, şi să iasă un fel de corolă, şi să semene c-o floare. Toate fetele voiau să fie flori. Mie nu-mi plăceau fustele, uram volănaşele şi ameţeam dacă încercam să mă învârtesc. Şi nu, nu voiam să fiu floare, pentru că deja aveam nume de floare, şi cei mai mulţi habar n-aveau de la ce vine numele meu, şi făceau mişto, pentru că nu pricepeau. Deci nu voiam fustiţe, şi nu voiam să fiu floare.

Scăparea supremă venea de la Bucur. El decreta solemn că e mai bine să-mi pun un pantalon scurt, că oricum mergem să schimbăm pase, şi ar fi cam ciudat să joci fotbal în fustă. Asta chit că nu mergeam la fotbal, ci doar aşa, hai-hui. Bunică-mea vs Bucur era un meci demn de văzut. Era ca războiul rece. Nu aveau nimic unul împotriva celuilalt, tind eu să cred că, într-un fel ciudat, ţineau mult unul la altul, da' dacă era vorba de contrazis, se rupea filmul. Şi se lăsa cu scheme ca-n filmele asiatice, cu schimburi de săgeţi şi flic-flac-uri în aer. Se termina rapid, şi de-abia aşteptam runda următoare...

Şi mergeam eu, Bucur şi pantalonii scurţi prin oraş. Erau undeva, în piaţă, căluşei din ăia de se rotesc, şi un răţoi care te zgâlţâia conştiincios dacă-i băgai o monedă într-o tăietură pe spate, şi chiar dacă ştiam că ameţesc în căluşei, mă uitam mereu la ei cu jind, şi mi-am dorit mereu să nu mai am starea de vertij ca să mă pot bucura la fel ca ceilalţi copii.

Pasul următor erau bărcuţele. Puteam să mă dau în ele cu orele. Da, inclusiv în ele mi se făcea rău, da' alea puteau fi oprite oricând. Sus, jos, sus, jos, rău, oprit bărcuţa, tras o gură consistentă de aer, tras a doua gură consistentă de aer, înapoi, sus, jos.

Şi-apoi a început şcoala. Cu uniforme urâte, dizgraţioase şi total antifashioniste. Cu pampoane, şi codiţe, şi manşetuţe, şi tot felul de alte chestii. N-am mai dat pase cu Bucur. Am înlocuit cu altele. Şi-n continuare am urât fustiţele care, într-un final glorios, au încetat să mai apară. Au apărut blugii. De-un albastru urât, cu talie până-n gât şi cu o croială ambiguă. Oricum, preferabili fustiţelor şi pantalonilor de lână. Şi le-am rămas fidelă; i-am schimbat, până când i-am găsit pe cei care spuneau că-s "eu" în ei, dar tot blugi sunt, şi zâmbesc amar când mă gândesc că tot ce-a fost rămâne doar în mintea mea. Să zicem doar că da, toate stau în siguranţă; şi cuvintele, şi gesturile, şi că da, prefer să le uit pe alea rele. Sau să le las mai la fund, unde ajung mai greu...

Pân' la următoarea amintire, la bună vedere!