Ca-n copilărie

Creioane colorate. 6 în cutie. Dacă aveai din aia cu 12 erai tare; la 24 de bucăţi deja erai messer. La fel şi la carioci. Nu am ştiut niciodată să desenez mai mult de un pătrat pentru casă, un triunghi pentru acoperiş şi-un rotund cu faţă zâmbitoare pentru soare. Şi acum desenez de parcă aş fi încă la grădiniţă, dar asta nu m-a oprit să-mi doresc cutie mare, cu multe culori. De cele mai multe ori coloram desene deja făcute, din cărţile de colorat. Am avut una mare, mare de tot, cu imagini din poveşti; cartea mea de căpătâi.

Aceeaşi dorinţă care mă face azi să mă extaziez în faţa truselor de machiaj; cu cât au mai multe culori, cu atât îs mai fascinată. Nu, nu le folosesc, da' asta nu înseamnă că nu-mi las amprentele în ele, la propriu. Fardul e de pipăit, rujul de mirosit; fascinant.

Plastilina era din aia lipicioasă, cu miros de ulei rânced, da' ce nu puteai face din ea... Mere, şi omuleţi, şi peisaje întregi. Pân' să se prindă tata că am nevoie de placaj pentru modelele mele mirifice, am reuşit să îmbălsămez jumate din masa de la bucătărie cu miros de plastilină. Şi-apoi am văzut la un copil plastilină parfumată care nici nu se lipea, şi pe care o separai uşor, uşor de tot în culorile iniţiale. Şi ne-am jucat fericiţi, pân' a venit mama copilului care mi-a făcut prima morală serioasă din viaţa mea, cum că n-am aşezat plastilina la loc; da' pe bune că şi eu şi copilul ei abandonasem plastilina pentru jocuri mai palpitante. Numai eu mi-am luat morala... De atunci nu m-am mai jucat cu jucăriile altora, chiar dacă m-au invitat insistent.

La fel de fascinante erau şi creioanele de ceară. Bine, recunosc, iniţial au fost alea dintr-un soi plastic, ruseşti, pe care dacă le băgai în ascuţitoare produceau un soi de peliculă, de care nu mai aveai cum scăpa, pentru că se lipea şi se ţinea de tine ca scaiul. Şi-apoi creioanele de ceară; tot ruseşti, dar pe care le obţineam în schimbul unor teme făcute pentru un coleg. O pungă întreagă care a ajuns mai târziu decor pentru nişte lumânări producţie proprie; estetice, dar extraordinar de nepractice. Bune pentru sinucigaşi, nu pentru atmosferă romantică. Oricum ar fi fost, creioanele alea au fost sacrificate până la ultimul.

Ascuţitoarea era doar aşa, pentru cazuri de forţă majoră. În principiu îmi ascuţeam creioanele cu lama. Da, eram în perioada în care nu aveai nici o şansă să fii acuzat de neglijenţă dacă lăsai lama pe mâna copilului. Şi ascuţeam creion după creion. Când rămâneam fără creioane de ascuţit, le ascuţeam pe ale altora. Am avut lama-n penar mult timp, toate creioanele colegilor purtau "semnătura" mea şi nu, nu mi-a trecut niciodată prin cap să folosesc lama aia şi la altceva în afară de "cioplit". Copil naiv...




Ultimul pe ziua de azi... Omuleţul din seria aia celebră: pompier, medic, marinar; cu capul mare şi corpul mic, cauciucaţi şi pe care-i găseai în orice casă. Ăla mi-a plăcut teribil, şi-am avut varianta cu şapcă şi bluziţă bleu. L-am plăcut nespus, dar n-aş putea spune când şi unde a dispărut. Aidoma tablourilor ălora, pe care le vedeai peste tot, cu un băieţel sau o fetiţă, bucălaţi, supăraţi, de cele mai multe ori mai trişti decât permite legea. I-am căutat azi; net-ul nu ştie de ei, sau n-am ştiut eu cum să-i caut.
Pozele sunt dintr-o copilărie mai apropiată; cam acelaşi stil. Lucruri pe care ţi le aduci aminte în timp, şi pe care le simţi dacă nu cu aceeaşi intensitate, măcar cu aceeaşi plăcere.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!