În căutarea timpului pierdut - p. 2

Nu, nu îmbătrânesc. Cu toate că uneori mă deranjează schimbarea de vreme, şi nu mai duc tot atâtea nopţi pierdute cât duceam odinioară şi, câteodată, mă prind eu pe mine gândindu-mă la planuri de viitor; evident că planurile alea dispar în momentul în care-mi arăţi o ciocolată, sau mă "ameninţi" cu o sesiune de shopping, deci nu, nu îmbătrânesc. Şi nu-mi trece prin cap "să-mi fac o situaţie", încă mai merg pe principiul puşculiţei sparte la sfârşit de lună, mă sperie ideea unui cont în bancă şi, nu, n-au început să-mi placă copiii, nici să-mi doresc unul; în concluzie, încă sunt "safe". Sunt încă în zona copilăriei.

Cu toate astea da, am nostalgii; unele mai vechi, ce ţin de timpuri trecute de secole, hăăăt, din vremea când aveam sub 10 ani; altele mai noi, care ţin de mine "mai mare", mai zburătăcită, mai aproape de eul prezent. Dar nu despre ele va fi vorba azi. Azi va fi aşa:

Dacă mă duc într-un magazin, şi mi se pune pata pe-o sticlă de şampanie (a se citi "vin spumos"), o cumpăr. Şi dacă peste câteva zile mă pocneşte aceeaşi pată, mai iau una. Cu alte cuvinte, pot bea şampanie dimineaţa, la prânz, şi seara. Indiferent de zi sau de lună. Ei, când eram mică, şampania se bea doar la ocazii speciale şi, în principiu, la Revelion. Eventual la câte o aniversare, dar cam atât. Adică, ştiai clar că se bea la Revelion. Nici prin gând nu-i trecea cuiva să ia sticla cu pricina în toiul verii. În nici un caz. Era aşa, tradiţioal şi de neschimbat. Faptul că aveai un pahar cu băutură din aia acidulată, care făcea poc, marca trecerea anilor.

Şi-acum am probleme cu desfăcutul ei, pentru că dopul e duşmanul, şi tre' s-o deschid cu grijă, să nu-mi aterizeze strategic dopul direct în ochi, şi mă retrag într-un colţ în care nu există lustră, departe de geam, pentru că din geam poate să ricoşeze direct în - da, manie, ştiu - ochiul meu, şi clar şampania are un plan bine stabilit, şi-un singur ţel, acela de a mă transforma în pirat, dar n-o mai păstrez doar de Revelion. Nope, s-a schimbat modificarea. Acum e şampanie când vrea muşchiul meu, nu când porunceşte calendarul. Şi ăsta e un lucru bun; doar că... vorbesc despre istorie pe care am trăit-o, şi asta e ciudat.

Da' cu batistele? Cu batistele cum era? Păi, acu' sunt şerveţele d'alea şmechere, parfumate, cu zeci de arome, pe care le foloseşti o dată şi-ai scăpat de ele. Cu batistele era o întreagă poveste. Pentru că erau batistele bărbăteşti, alea mari, insipide, incolore şi inodore, dar care erau geniale dacă voiai să te joci cu ele, şi mai erau şi alea frumoase, pe care-ţi era milă să le foloseşti, pentru că aveau pe ele tot felul de desene şi imagini pufoase. Preferata mea era o batistă micuţă, cu un iepuraş cu umbreluţă pe ea; şi, frate, am ţinut la batista aia, şi-o luam cu mine peste tot, chit că nu aveam nevoie de batistă, dar era perioada în care era imperios, şi era semn de bună creştere să ai unghiile tăiate scurt şi batistă curată.

Ei, şi-aveam o adevărată colecţie, cu desene diferite, şi fiecare spunea o poveste, şi dacă era să-mi suflu nasul aveam mereu câte o batistă d'aia bărbătească după mine, pe lângă cea frumos imprimată, pe care o ţineam de impresie. Acum n-am mai văzut batiste frumoase; singurele pe care le-am văzut, şi se mai poartă încă, sunt alea subţiri, în care nu prea ai cum să-ţi sufli nasul, şi care apar pe la înmormântări. Triste batiste, din toate punctele de vedere.

Şi tot la capitolul poveşti, mai era aşa: se lua pick-up-ul, se monta la difuzor, şi se punea placa cu povestea; cea de care aveai chef în momentul ăla. Aveam un maldăr întreg de poveşti şi le-am ascultat de atâtea ori că le ştiam pe de rost. Ca pe poezii, doar că astea erau lungi, şi le ştiam cu tot cu intonaţie, şi cu drama adiacentă. Şi-acum mai îmi vin în minte pasaje întregi, şi le ştiu, şi mi-e dor de-o poveste ascultată la pick-up, cu riscul adiacent de a se înţepa discul, sau de a sări acul. Fetiţa cu chibrituri, Coliba unchiului Tom, Slugă la doi stăpâni, Măria sa, puiul pădurii, Ali Baba şi cei 40 de hoţi, şi da, multe, multe altele au crescut cu mine, şi-n mine. Difuzorul s-a paradit de tot, pick-up-ul s-a stricat, plăcile le-am aruncat într-o dispoziţie de făcut curat total. Poveştile sunt, în schimb, mereu cu mine; dar pe bune că mi-e dor uneori să-mi fac o ceaşcă de cremă de lapte praf, să mă aşez într-o poziţie cât mai ciudată şi să ascult din nou poveşti la pick-up. Da, ştiu, le-aş putea găsi - probabil - pe net; dar unde e farmecul dacă nu stai să şi aşezi firele, să cureţi acul de praf şi să răscoleşti printre discuri, în căutarea poveştii ideale pentru seara cu pricina?

Şi-o ultimă chestie, la fel de colorată: coperţile pentru caiete. Aha, alea de plastic, cu care îmbrăcai fiecare caiet şi fiecare carte-n parte. Şi dacă aveam vreun caiet preferat, de obicei ăla de română, îi puneam copertă specială, diferită de celelalte; aia care mi se părea mie mai şmecheră, pentru obiectul preferat. Şi de fiecare dată când îmbrăcam caietele, era sigur că se termină vacanţa, şi nu ştiam exact ce să fac mai întâi: să fiu supărată că mă duc - din nou - la şcoală, sau să mă bucur de bucuria învelitului de caiete?

Şi puteai să ai coperţi de plastic, sau să pierzi mai mult timmp, învelindu-le în hârtie colorată, câte o culoare pentru fiecare materie în parte, şi cartea asortată cu caietul, şi câteva culori, şi puţin scoth de prins la colţuri, şi nebunie totală. Şi ca să fie imaginea completă, zeci de etichete, pe care scriam frumos, caligrafic, numele şi clasa şi materia; şi erau etichete d'alea simple, pe care le evitam, da' erau şi alea cu câte o floricică, sau câte un animăluţ în colţ, care costau mai mult, dar pe care le voiam neapărat, pentru că în funcţie de ce fel de etichete aveai, erai mai şmecher în ierarhia clasei. Şi-am prins şi perioada în care etichetele deja erau gen abţibilduri, şi în ape, şi meserie curată, că mă uitam la ele ca la maşini străine, nu ca la material didactic. Şi-apoi imediat a venit liceul, şi-am trecut pe caiete cu coperţi cartonate, care nu mai aveau nevoie nici de coperţi, nici de etichetă. Şi n-am înţeles cum de, într-o singură vară, s-a trecut de la "să ai etichete e mişto", la "eşti copil dacă-ţi îmbraci caietele". A fost una dintre cele mai bruşte schimbări legate de şcoală, da' m-am conformat pentru că, în mod ciudat, parcă nici pentru mine nu mai avea aceeaşi importanţă, şi nu-mi mai păsa de culori, ci de cu totul alte chestii; maturizare într-o vară? Da, se poate. Asta nu înseamnă că acum nu mă gândesc zâmbind la perioada aceea.

În mod clar mai sunt şi alte chestii dar iar îmi asum rolul de "twisted Seherezada", şi-o las pe altă dată.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!