Prin magazine - p. 2

Nu e nici un secret faptul că-mi place să colind prin magazine. De cele mai multe ori, n-am nici măcar un scop bine stabilit. Atât timp cât ştiu portofelul plin, colind. Că mi se pune pata pe ceva, orice, şi trebuie neapărat să-l iau sau că ajung ruptă de oboseală fără să fi găsit nimic, da' nimic-nimic, mă relaxează teribil să "testez piaţa". Şi, de cele mai multe ori, aterizez evident cu a ţâşpea mia bluză pentru că mi-a plăcut culoarea sau cu tot felul de dulci nimicuri care mă fac să zâmbesc. Mai grav e când chiar caut ceva anume şi nu găsesc nici cu ordinul procuraturii; atunci e jale. Sânge pe pereţi şi altceva nimic! Chiar şi atunci am soluţii de rezervă; slavă marelui Manitu că nu rămân în pană de idei.

Dar nu despre ceea ce cumpăr eu va fi vorba azi. Azi vom readuce în prim-plan o categorie aparte, şi anume vânzătoarele. Trecând peste faptul că, din câte ştiu eu, ar trebui să meargă şi ele pe principiul "clientul nostru, stăpânul nostru", iar ele se comportă de parcă ar fi Hilton-tatăl şi magazinaşul în care de-abia ai loc să te întorci - propriul lor Tiffany, se mai întâmplă aşa:

Din start să stabilim o chestie: n-am absolut nimic cu meseria de vânzătoare în sine; e o meserie ca oricare alta. Din punctul meu de vedere, poţi fi orice: dulgher, medic, băiatul care aduce pizza sau ăl mai mare avocat; atât timp cât faci ceva şi nu-mi inspiri replica "la muncă nu la întins mâna", e perfect. Atât timp cât produci, nu stai cu fundu' adânc înfipt în canapea plângându-ţi de milă că n-ai bani, şi că viaţa este grea, şi de vină-s toţi ceilalţi că nu-ţi mişti tu sus-numitul fund pentru a-ţi găsi un job; orişicare. Deci, vânzătoare e ok. Da' în momentul în care tu, vânzătoare fiind, ai pretenţii de profesordoctoracademician şi-mi spui că beţişoarele parfumate pe care le ţin în mână "miros a safir", e imposibil să nu mi se ridice sprânceana; rău de tot.

Pentru că vezi tu, unele auto-ridică acest job la rangul de artă. Şi ajung să te privească de sus, şi să inventeze calităţi pe care ar trebui să le deţii pentru a fi primită în preacinstita breaslă, în condiţiile în care, dacă le iei la bani mărunţi, habar n-au cine a fost Apollo ăla de dă numele magazinului pe care cu prea mult zel îl slujesc.

Ei, şi-n ordinea asta de idei, păţesc frecvent o chestie. După cum am mai spus, nu plec cu ideea de a cumpăra ceva anume; mă uit. Dacă printre multitudinea de chestii ce-mi pică sub ochi găsesc ceva care să mă atragă, cumpăr; dacă nu, trec mai departe. Dar mă uit. După bluziţe, tricouri, curele, pantofi, parfumuri, orice. Şi cum mă uit eu atentă la orice, evident că privirea mi se duce instinctiv la cămăşi; şi nu orice fel de cămăşi ci - rumoare - bărbăteşti! Pentru că cele "de damă" nu mă prind, nu-mi plac, nu sunt eu. Da, am nevoie de un număr extra-mic, da, nu le caut decât pe cele unisex, da, trebuie să aibă "ceva" care să mă atragă, adică n-o să mă prinzi nici moartă într-o cămasă bărbătească simplă, eventual albă sau bej, insipidă, incoloră şi inodoră. Orice să aibă; culoare, imprimeu, mă rog, să iasă din anonimat.

Şi cum îmi plimb eu mâna printre cămăşi - BĂRBĂTEŞTI - e imposibil să nu aud vocea din spate:
- Acolo sunt produsele bărbăteşti; cele de damă sunt în partea astălaltă...
Evident separate, pe alte umeraşe, cu spaţiu despărţitor între sexe, le mai lipseşte pancartă care să ţipe "uite aici! aici sunt produsele DE DAMĂ!" Şi mai că o văd pe vânzătoare umflându-se, dublându-şi, ba chiar triplându-şi gabaritul, pentru că am călcat pe teritoriul interzis, am avut tupeul şi curajul de a nu mă uita la cămăşuţe luate pe talie şi cu floricele, ci la partea "inamică".

Hmm... pe bune acu', ştiu că m-am uitat eu lung săptămâna trecută la o foaie A4 plină de integrale şi ecuaţii cum n-a văzut ochiul meu în liceu; şi ştiu şi că, din punctul meu de vedere, în orice poziţie aş fi ţinut foaia, acelaşi lucru l-aş fi înţeles de acolo: NIMIC. Da' vânzătoarea n-are de unde şti figura mea puţin retardată când mă uitam la ele, şi pe bune că nu cred că m-a spus cineva prin tot oraşul. Şi-n plus, faptul că nu ştiu ce-i aia o integrală, nu înseamnă că nu pot face diferenţa între haine. Dacă mă uit la cămăşi bărbăteşti înseamnă una din două:
- ori mă uit pentru prietenul/soţul/bărbatul vieţii mele - variantă care pică din start pentru simplul motiv că "bărbatul vieţii mele" nu există şi sintagma care mi se potriveşte e "femeia vieţii mele" dar vânzătoarea n-are de unde şti chestia asta, deci s-ar putea opri lejer la prima variantă;
- ori mă uit pentru mine, pentru sufleţelul meu, pentru mania mea indescriptibilă pentru cămăşi; şi dacă asta e varianta corectă - şi cu lăbuţa pe inimă zic: "asta e", ce te bagi tu, dragă vânzătoare, în gusturile mele? Adică, eu nu ţi-aş zice niciodată că bluza pe care o porţi ar sta mai bine pe o sorcovă, nici că pantalonii trebuia să ţi-i cumperi cu măcar 3 numere mai mari pentru că, adevărat îţi spun ţie, îţi ies şuncile la vedere mai ceva decât le-ai scoate la vânzare, direct în galantar. Dar eu tac naibii din gură, şi-mi văd de-ale mele, pe când tu simţi nevoia să-mi zgârii timpanul cu observaţia ta pseudointeligentă.

Sincer, n-ar trebui să te bucuri că e posibil să-ţi "fac vânzare", fără să te doară în n-are importanţă pe ce dau eu banii? Dacă vreau să-mi iau cea mai nasoală chestie posibilă, n-ar trebui să dai din coadă pentru că da, era în magazinul pe care îl serveşti cu pasiune şi, dacă e în stoc, e evident că vrei să o vinzi? Nu ăsta e scopul? Ce contează ce, atât timp cât cumpăr? Da' nu, că vezi tu, că dacă nu-şi dă cu părerea, nu se simte mulţumită; şi ce nu realizează e că simplul fapt că deschide gura fără să îmi doresc asta, nu mă va face să cumpăr, ci să fug mâncând pământul, ba chiar să nu mai calc în vecii vecilor în magazinul ei. Dar, hei, asta-s eu; poate că altora le place să fie ţinuţi de mânuţă când cumpără ceva, şi bătuţi constant la cap de măria-sa, vânzătoarea...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!