Paştele meu

Când eram mică nu exista Iepuraşul de paşte. Sau nu ştiam eu de existenţa lui, sau m-or fi fraierit ai mei că de fapt e mit, nu mai ştiu exact. Cert e că de Paşte nu se dădeau cadouri, se dădeau ouă roşii, cozonac şi pască. Nu ştiu cum se făcea, că doar de sărbători era lapte adevărat în cozonac; în rest laptele praf era la putere. Şi tot atunci erau mai multe ouă decât puteai mânca într-o viaţă, da' erau aşa frumoase că-ţi era milă să le pocneşti în capăt şi să le transformi în salată; dacă ar fi fost după mine, le-aş fi ţinut aşa o veşnicie. Vorbesc despre timpuri ancestrale, când revoluţia încă nu se întâmplase şi să frămânţi cozonac pe întuneric devenise o artă.

Recunosc că n-am fost şi nu sunt nici acum mare fan mâncare. Dacă e, de bine; dacă nu, improvizez, şi cam atât. N-aş muri dacă n-ar fi ouă roşii şi pască, nu mi-aş smulge părul din cap, nu m-aş zvârcoli în chinuri groaznice. Dar erau atunci nişte chestii care mă fascinau de-a dreptul.

Era ştiut că pentru mine special se făcea cozonac separat. Cozonac zic? Cozonăcel. Într-un tradiţional ibric. Şi-mi creştea inima când îl vedeam, mic şi drăguţ, lângă cozonacii maturi. Vânam mirosul de cozonac; îl reperam de la câteva etaje depărtare, şi mergeam după el, la fel cum am urmărit o tanti necunoscută pentru că avea pâine caldă-n sacoşă, şi mirosea genial, şi eu ştiam că nu trebuie să cer nimic, nimănui; da' era peste puterile mele să nu-i urmăresc sacoşa. Căţel scria pe mine când eram mică. Tot căţel scria şi când stăteam şi păzeam cozonacii, pentru că era ştiut faptul că nu se mănâncă din ei până duminică, la sfârşitul postului. Ştiam, da' pofteam la el, pentru că nu-i nimic mai bun decât cozonacul fierbinte. Şi-şi făcea bunică-mea milă şi pomană şi sacrifica minunăţie de cozonac în Vinerea Mare doar de dragul meu; ce-i mai mare păcat, să strici postul, sau să laşi copilul să se gândească cu jind la ceva bun? Şi din două rele o alegea pe aia mai mică, şi aşa ajungeam să mă lupt cu halca de cozonac fierbinte, şi-mi frigeam şi limba, şi buricele degetelor, da' râdeam cu gura toată şi da, eram fericită.

Cealaltă bunică îmi făcea puişori din aluat. Aş fi dat toată ciocolata din lume pentru bucata aia de cocă; aluat de cozonac, cozonac din plin, da' eu pe ăia îi preferam. Pentru că le punea şi ochişori, şi mă atenţiona să am grijă să nu-i mănânc, pentru că-s boabe de piper, şi nu ar fi fost o senzaţie tocmai plăcută, şi aveau şi aripioare, şi dacă avea îndeajuns timp le adăuga o mulţime de detalii care mă făceau să bat din palme şi să mă bucur nespus. Puneam puişorii lângă cozonăcel; îi studiam pe toţi cu atenţie şi-mi făceam plan care va fi devorat primul. Acu' regret că pe vremea aia nu ştiam să fac poze, pentru că-s mai bine de 20 de ani de când n-am mai avut nici una, nici alta.

Şi mai era ceva: normal că bunicile se întreceau între ele care vopseşte cele mai frumoase ouă. Nu, nu era o luptă declarată, da' le vedeai cum îşi dau interesul, cum se umflă în pene şi cum se uită cu coada ochiului una la cealaltă, cum îşi admiră tacit una alteia opera, da' cum n-ar fi recunoscut nici să le pici cu ceară că toate sunt la fel de frumoase. Până să apara abţibilduri, şi minunăţii de lipit, şi modele de se fac singure, aveam cele mai faine ouă. Cu frunzuliţe, la care mă uitam cu gura căscată, încercând să identific planta de-a născut desenul. Evident că nu ghiceam, pentru că nici măcar acum nu pot face diferenţa între pătrunjel şi leuştean, şi oricum nu erau doar ele două, era un întreg ierbar acolo. De fiecare dată era o adevărată dilemă când trebui să aleg oul de voiam să-l sparg; şi-l luam, şi mă răzgândeam, şi mereu aterizam cu câte două-trei alegeri; nu le mâncam eu, da' nu era bai, pentru că dup-aia se transformau în cea mai şmecheră salată de ouă, şi eu puteam sta liniştită pentru că făcusem alegerea corectă.

Acum... e Paşte pentru că am o zi liberă în plus; chiar dacă între timp am învăţat şi ce ar trebui să însemne, şi ce e cu cea lumină. Chiar dacă încă îl asociez cu Isus-ul lui Zeffirelli, Paştele real era format din lucruri mici; demult duse.

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!