The sound of silence

Nu sunt un fan al zgomotelor. Dacă vrei să mă tracasezi, aruncă-mă într-o mulţime de inşi care ţipă, îşi dau cu tamburinele în cap şi imită strigătele de luptă ale pieilor roşii. Aha. Sau înghesuie-mă pe-un stadion, la ăl mai important meci al campionatului mondial. Sau, sau, mai realist, leagă-mă de catedră, într-o clasă plină de plozi de aproape 7 ani, lăsaţi dezlegaţi şi needucaţi încă în vorbitul doar dacă ridică două degete. Daps, asta clar m-ar perturba atât de total încât, o dată eliberată, mi-aş lipi cu superglue căştile de urechi şi nu le-aş mai părăsi în vecii vecilor. Pe bune.

Pe de altă parte, nu sunt nici un fan al tăcerii. Dacă vrei să mă torturezi, dă-mi linişte deplină. Din aia de auzi musca alergând dintr-o parte în cealaltă a camerei, de observ că a picat acul pe covor, mă rog, aţi prins ideea. Bine, nu ştiu de ce mereu trebuie să fie vorba de un ac; eu, una, nu stau cu acele după mine. Ba chiar nu văd un ac decât atunci când mai vreau un pierce. Altminteri, relaţia mea cu acele e destul de limitată. Şi, dacă tot am ajuns aici, nici muşte nu prea cunosc; mai degrabă ţânţari. Da' dacă asta e definiţia recunoscută a liniştii, cine sunt eu s-o demontez?

Deci nici liniştea totală nu mă satisface. Cu alte cuvinte, îmi vine să sar pe pereţi, să iau eu tamburina şi să o lovesc sistematic - nu, nu de capul din dotare - de cel mai apropiat obiect, ba chiar să vorbesc singură pentru a sparge atmosfera de înmormântare. Liniştea totală e plictisitoare de-a dreptul. Ăsta e unul dintre motivele pentru care, dacă n-am cu cine schimba păreri, am mereu muzica pornită; să se audă ceva, orice. Şi da, dacă ar fi să aleg între zgomot demenţial şi tăcere totală, aleg fără să stau pe gânduri zgomotul. Ciudat, da; bizar, poate; dar, nah, asta e.

Bun, şi-n ordinea asta de idei, spun aşa:
Totul începe la şcoală. Direct din clasa I, când înveţi că tre' să stai frumos în bancă, să vorbeşti doar întrebat şi să ţii mâinile la spate. Se continuă cu restul treptelor şcolare, liceu inclusiv, când deja să vorbeşi neîntrebat devine o artă. La facultă, când crezi că ai scăpat, ghici ce! În nici un caz nu. Şi când răsufli uşurat că nu mai sunt profesori, şi nu trebuie să ceri voie să spui un banc, şi că poţi vorbi fără să-ţi faci programare, şi te gândeşti că ţi-a pus divinitatea mâna în cap şi te-a blagoslovit cu liber la cuvinte, mai gândeşte-te o dată. Pentru că nu, nici măcar acum n-ai scăpat de. Încă mai există, nu şi-au dat duhul pe drum, nu s-au schimbat, nici măcar n-au devenit mai toleranţi, ba chiar şi-au perfecţionat tactica şi stilul.

Cine? Păi cum cine? Grupul ŞŞŞŞTTTT! E imposibil să nu fi cunoscut măcar un membru al respectivului club. Ei sunt cei care se cred legea şi ordinea. Păstrătorii tăcerii. Mâna disciplinei. Biciul lui Dumnezeu. Cavalerii Sfintei Linişti. Moartea hai-ului şi hăhăielii. Ei sunt cei care stau mereu în prima bancă. Dacă nu prind prima bancă liberă, sau au fost mutaţi pentru că s-au reorganizat grupurile şi Cavalerii Ultimei Bănci au fost pedepsiţi să stea în faţă, se vor da de trei ori peste cap, vor face pe dracu'n patru şi vor găsi o modalitate de a sta măcar în banca a doua. Ei sunt cei care sunt cei mai cuminţi, cei mai disciplinaţi, pe ei n-o să-i vezi niciodată alergând, ci doar mergând lent, cu o figură de sfânta măicuţă a sfintei mânăstiri, cu mâinile împreunate în poziţie de rugăciune sau braţ la braţ cu un alt specimen aidoma lor. Ei sunt mimozele. Ei sunt ăia care nu ridică tonul decât dacă vor SĂ FIE LINIŞTE! Ei sunt cei pe care-i bănuieşti că au aderat la o sectă oareşcare doar pentru că au drept zeu suprem pe Harpocrate. Tot pe ei îi bănuieşti de sacrificii umane, dar nu oricum, ci cu victimele deposedate de limbă, pentru a le putea tortura da, în linişte.

Ei, şi de fiecare dată când zgomotul devine mai puternic decât bâzâitul muştei, recurg la metoda imbatabilă, arma supremă, trucul infailibil: ŞŞŞŞTTTT! Aşa se încearcă restabilirea ordinii. Dacă primul ŞŞŞŞTTTT nu merge, se repetă; puţin mai tare, mai apăsat. Dacă nici aşa nu merge, se va trece la repetiţie; şi din ce în ce mai nervos, eventual urmat de-un NŢNŢNŢ, cu ochii daţi peste cap, cu o privire fioroasă şi puţin ameninţătoare. Din ce în ce mai ameninţătoare pe măsură ce ŞŞŞŞTTTT-ul nu dă rezultatul scontat, şi zgomotul nu încetează.

ŞŞŞŞTTTT-ul mă calcă pe ficaţi. Da' nu călcat din ăla, finuţ, cât să-i simt prezenţa. Nuuu, ăsta e călcat din ăla cu bocancul, de zici că mai ai puţin şi săracul ficat va exploda în mii şi milioane de bucăţele. Pentru că:
- cine a murit şi te-a lăsat în loc Mare Preot al Tăcerii? N-am auzit pe nicăieri şi sincer acu', nici măcar n-ai inel care să dovedească statutul pe care ţi-l arogi. Papa măcar are inel şmecher, care strigă: eu sunt acela! Da' tu? N-ai decât un amărât de zgomot pe care până şi papagalul meu ar învăţa să-l imite în maxim două săptămâni. Şi vorbesc despre papagalii ăia mici, Perouche, nu despre ăi de ştiu să şi răspundă la întrebări.
- de obicei e vorba de una - maxim două - persoane ŞŞŞŞTTTT. Adică una singură se simte deranjată de zgomot şi panaramă. Şi pentru aia unicat - care, repet, nici măcar n-a fost unsă în mod oficial - toată lumea tre' să tacă mâlc. Să-şi înghită cuvintele, să vorbească în şoaptă până ajung să sune de parcă ar avea laringită în formă avansată, să uite cum le sună vocile. Păi asta-i drept? Dacă tot ai probleme cu zgomotul, există, frate, nişte invenţii uluitoare care se cheamă dopuri de urechi. Foloseşte-le sănătos!
- se întâmpla mai ales în şcoală: şi vorbea profu' acolo, şi toată lumea făcea debandadă, şi profu' nu se supăra, că era băiat de treabă, şi ştia cum e să vrei să faci caterincă, ba chiar se băga şi el în vorbă, şi era da, hărmălaie, da' nu din aia deranjantă, ci d'aia de plozi energici, care vor să se exprime. Ei, şi subliniez, profu' nu se trezea să zică: linişte! Da' se trezea persona ŞŞŞŞTTTT. Sânge pe pereţi! Pe bune că mi se trezeau impulsurile violente, şi-o vedeam torturată în cele mai barbare moduri cu putinţă. Da, implică şi rotule, şi ace de undiţă...
- vorba cuiva mai înţelept: linişte totală o să am o veşnicie, dacă nu există nici raiul meu, nici ăla promovat de religie, nici câmpia veşnicelor vânători; o să mă "bucur" de ea la vremea ei; până atunci, de ce să mă torturez?
- eu înţeleg că umeori chiar te poate deranja zgomotul; da' uneori, frate, nu tot timpul. Pentru că dacă te deranjează tot timpul, apăi problema e la tine. Bea un ceai, calmează-te, ia-ţi o vacanţă, relaxează-te, spumant de baie, beţişoare parfumate, yoga, repaos total. Pe bune, nu te văd cu ochi buni dacă ai nervii întinşi la maxim...

Şi mă opresc aici. Nu de alta, da' am chef de panaramă şi zic: să fie liber la strigăte! Să imităm maimuţele urlătoare şi să fie debandadă. Să se spargă geamurile din cauză de decibeli! Să fie zgomot şi zgomot să rămână!

Pân' la următoarele ţipete, la bună vedere!