De grija altuia - p.4

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că-s în urmă rău cu "mondenităţile". Nu stau cu nasul lipit de televizor; nu, nu-mi interzice religia acest lucru, dacă i-a trecut cuiva prin cap ideea cu pricina, pur şi simplu îmi e de ajuns ecranul monitorului. Radio prind în fugă, tot ceea ce se întâmplă să aflu chiar că "se întâmplă"; adică mă informează alţii, mai curioşi şi mai interesaţi decât mine.

În ordinea asta de idei da, ştiu că a fost cutremur în Japonia. Asta chiar nu aveam cum s-o ratez. Era peste tot; ştiri de ultimă oră, bilanţ al victimelor, previziuni apocaliptice, oriunde te-ai fi întors auzeai despre asta. Şi da, "evenimentul" e unul major, mi se pare normal să fie peste tot. Mai puţin normal mi se pare să se tragă concluzii din alea de le fac pe babe să scuipe de trei ori în sân şi să-şi facă cruce, să-i facă pe alţii să-şi construiască plute pentru un iminent potop sau să concluzioneze fatalişti că "asta e, până aici ne-a fost"... Dar, hei, fiecare se panichează pe motivele lui proprii şi personale, chiar dacă sunt de domeniul fantezismului.

Numai că, imediat ce a trecut faza cu japonezii, ghici ce a scuturat din temelii liniştea interioară a clubului "ne doare de tine"! Aha, imposibil să fi ratat vestea cu pricina, din moment ce a ajuns până şi la urechile mele: divorţul Oana-Pepe. Waaaa, sunt încântată, exataziată, supermegagigaterrainteresată. Spune-mi mai multe! De fapt, stai aşa, să-mi fac şi-o cafea, să te aud mai bine. Hai, fată, pe bune că aşa s-a întâmplat? Şi el ce-a zis? Da' ea cum a răspuns? Chiar aşa? Hai, fată, că nu te cred. Pe bune, fată, îţi zic, aşa a fost. Stai să vezi că tocmai s-a terminat emisiunea, da' în 10 minute începe alta, pe acelaşi subiect. Să vezi şi tu... Ce-o să te mai distrezi! De fapt, nu, o să rămâi şocată de ce-o să auzi. E incredibil ce se întâmplă... Se-ntoarce lumea cu susul în jos...

O, da, de la un simplu divorţ se trag din nou concluzii apocaliptice. Nu-i nimic! Orice chestie nouă e un semn că ne îndreptăm spre sfârşitul ăl mare. Da' nu despre asta e vorba. Am zis-o şi-o repet: de unde mania asta de a te interesa culoarea cearşafurilor altora? De unde curiozitatea asta extremă care te face să sugi ca un burete tot - da' absolut TOT - despre o chestie care, în principiu, ar trebui să fie "în familie"? De ce nu poţi dormi dacă nu ştii exact cât poartă Pepe la pantof şi Oana la sutien? De ce oriunde ai întoarce privirea vezi imagini cu ei, oriunde ai întoarce urechea e o discuţie care să-i includă?

Başca faza aia pe care n-o înţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap: discuţii despre cum ar fi putut să-şi salveze căsnicia, ce-ar fi trebuit să facă, ce soluţii ar fi existat, cine e de vină, cine a greşit, unde e buba. Lăsând deoparte televiziunile care profită de noua "vacă de lapte", eu spun de discuţii între persoane care nu i-au cunoscut, care n-au nici în clin nici în mânecă cu ei, care nici nu le dau de mâncare, nici nu le-au donat caii de la bicicletă. Păi, de unde pana mea ştii tu cine-i de vină? Ai stat în bocancii lor? Ai respirat acelaşi aer? Le cunoşti şi interiorul şi exteriorul? Nu. Ştii ce visează noaptea, cât de lung fac duşul sau cum le place să doramă? Nu. Cum reacţionează la nervi, la bucurie, la tristeţe; da' reacţiile reale, nu alea de dau bine pe sticlă? Nu. Şi-atunci cum naiba poţi trage concluzii? Cum poţi da verdicte cu figura aia de atotştiutor şi atotcunoscător? Cum îţi poţi da cu părerea despre ceva cu care n-ai avut contact direct? Cum de-ţi permiţi să-ncalţi bocancii jurnalistului de scandal şi să intri cu ei în viaţa cuiva care nici măcar nu ştie că exişti?

Da' nu, că vezi tu, că nu mai poţi respira dacă nu ştii. Viaţa ta, ca viaţa ta; trece pe plan secund şi trăieşti din ce vezi la tv. Din orice nou scandal, din orice firimitură de bârfă, din toate chestiile reale sau nu care se spun, se descoperă ca prin minune, se inventează peste noapte. Peste noapte, zic? De la o oră la alta ar fi mai bine zis. Pentru că nu trece oră în care să nu auzi ceva nou; şi da, le aud nu de la tv, ci din sursele care stau lipite de sus-numita cutie. Şi, mă repet, n-am voie cu căşti la muncă. Altminteri viaţa mea ar fi fost cu mult mai simplă, şi neuronii mei mai puţin bombardaţi cu "ştiri de ultimă oră".

Acu' tot ce pot spera e ca divorţul să nu dureze mult şi, odată terminat, să nu mai apară vreo mega-bombă care să-i ia locul. Adică să fie sezon mort pentru presa de scandal. Puţină linişte, atât vreau; o pauză de mondenităţi care nu mă interesează nici măcar la doi metri mai în faţă, dar care se încăpăţânează să-mi invadeze universul propriu şi personal. Se poate?

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!