Băgarea în seamă - p. 2

Şi stăteam eu liniştită zilele trecute, făcând ce făceam eu acolo - chiar nu mai contează... Să zicem că trăgeam mâţa de coadă - la propriu - pentru că are un stil masochist de a vrea atenţie, şi eu nu pot s-o refuz, orice mi-ar cere. Deci, stăteam liniştită. Liniştea mea fu rapid perturbată de un semn de viaţă. Nu, n-a aterizat nici un OZN în curtea proprie şi personală, nu s-a hotărât pisica să dea naştere unor micuţi - nici n-ar avea cum, dar... ipotetic vorbind -, nimic de genul ăsta. Doar că primesc o invitaţie la o cafea.

Şi ce-i rău într-o cafea? aţi fi tentaţi să spuneţi. Păi, teoretic, nimic rău. N-am interdicţie la cafea, ba chiar bag în mine mai multă cofeină decât permite legea, o ador, ziua nu e zi fără stacana de dimineaţă, pot să mă înscriu lejer în clubul băutorilor ahtiaţi de cafea. Dar - şi aici vine DAR-ul - depinde şi de cine-mi face invitaţia la cafea. Să ne aducem aminte că nu multe sunt persoanele care-mi plac; şi mai puţine cele cu care chiar aş ieşi la o şuetă.

Ei, şi invitaţia venea de la o persoană cu care n-am mai vorbit de secole, şi cu care nu am rupt-o tocmai în termeni amicali şi cordiabili. Nu, n-a fost vorba de vaze aruncate şi sânge pe pereţi - cu toate că s-ar fi putut lăsa şi cu d'astea; a fost mai degrabă ceva de genul "hai s-o lăsăm aşa; dar de azi înainte nu ne mai cunoaştem". Acestea fiind zise, eu cred că am fost destul de clară. Şi da, a trecut mult timp de atunci; da' ce te face să crezi că mi-am schimbat între timp părerea? Te-am căutat? Nu. Mi-am exprimat regretul pentru toate chestiile subliniate atunci? Nu. S-a rupt catapetazma bisericii şi, în locul rămas gol a apărut scris cu litere de foc "gata, Camelia vrea să te vadă?" Mă-ndoiesc sincer. Deci, de ce? De unde până unde? Cum şi în ce fel?

Ştiu eu că timpul vindecă şi că unii uită de ce au pus punct. Da' dacă m-ai adus în stilul în care să-ţi spun "nu te mai cunosc", apăi, frate, aşa e. Înseamnă că ceva, acolo, a fost atât de nasol încât chiar nu mai vreau să mai am tangenţe cu tine. Merg pe principiul "iert, dar nu uit". Adică, te-am iertat de atunci, da' asta nu înseamnă că şterg frumuşel cu buretele, şi-o putem lua de la capăt, să ne ţinem veseli de mânuţe şi să fim prieteni din nou. Nu însemni atât de mult pentru mine. Şi dacă ai crezut vreodată că da, atunci cu regret te anunţ că te-nşeli amarnic.

Pot înţelege până într-un anumit punct că nu m-ai mai văzut de mult, şi ţi s-a făcut un dor teribil şi iremediabil de mine, şi te gândeşti să mă cauţi. Asta în cazul în care am frecventat aceleaşi cercuri, şi-am întrerupt legătura fără să ştim prea bine de ce; pur şi simplu. Să zicem că-nţeleg, în măsura în care nu intri din nou în cercul meu cu bocancii, ci te strecori treptat, cu bun simţ şi cu măsură. Da' în cazul de faţă, care parte din "nu te mai cunosc" n-ai priceput-o? Nu-mi aduc aminte să fi pus şi-un "pentru moment" lângă fraza principală. Nu ţin minte să fi spus că vorbim după ce ne mai maturizăm. Repet: nu cred că oamenii se schimbă; nu esenţial. Dovadă stă faptul că, după atâta timp, eu tot nu vreau să am de-a face cu tine, pentru că a fost ceva-ul ăla care m-a desprins total.

Şi, din nou: da, înţeleg că unele persoane au dorinţa aia nestăvilită de socializare în sânge. Că vor să fie prieteni cu toată lumea, că-i roade curiozitatea să vadă ce mai zici, ce-ai mai făcut, ce s-a mai schimbat, că pot trăi toată viaţa cu impresia că am glumit, că a fost doar o fază de moment, că totul se aplanează în timp. Da' nu vor prea mulţi să priceapă că da, oi fi făcând eu mişto de multe, da' când zic ceva, e bun zis. Nu încerca mi te strecori în viaţă, pentru că nu ţine. Şi da, poate că eşti mai om decât mine pentru că vrei să bem o cafea; da' poate că mie-mi place statutul meu inuman, care mă face să ridic sceptică din sprânceană şi să mă gândesc că toate steagurile albe din lume nu pot schimba faptul că nu, nu mai dau doi bani pe tine.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!