Cruci pe drum

M-au intrigat mereu crucile de pe marginea drumului; unele dintre ele erau chiar şi-n mijlocul străzii, pe bucăţica aia de trotuar de desparte un sens de altul. Pe lângă gard, pe lângă stâlp, eventual cam ascunse printre tufişuri de-au crescut în timp; cruci de lemn sau de metal, cu numele ăluia de-a murit, cu candelă şi flori, mă rog, un mormânt în toată regula. Şi oi fi fost eu mică şi fraieră, da' mi se părea cam ciudat să-ţi îngropi mortu' în mijlocul oraşului sau pe marginea şoselei de leagă nu'ş ce sat de altul. Adică, locul morţilor era clar în cimitir sau, mai modern, în urna de ţi-o dădeau la crematoriu; în nici un caz aşa, pe unde apuci.

Şi erau spaţii mici, da' mici de tot, şi ar fi trebuit să-şi plieze mortu' ca să-ncapă acolo; din când în când mai apăreau flori noi, pentru că erau cruci pe lângă care treceam zilnic, şi le cunoşteam deja, şi aveam câte o poveste pentru fiecare din ele, şi oricum era extrem de bizar. Pân' şi-a făcut taică-miu milă şi pomană de mine şi mi-a explicat că nu, acolo nu e îngropat nimeni, e doar aşa, locul unde a murit cutare, de cele mai multe ori bulit de vreo maşină, şi-i pusă cruce doar spre aducere aminte. Mortu' în sine, stă liniştit în cimitir, lângă ceilalţi asemeni lui.

Numai că aşa a apărut o altă dilemă care, în timp, s-a dezvoltat, a prins rădăcini, a făcut şi frunze şi flori, aşa că azi mă întreb aşa: de ce ai vrea să-ţi aduci aminte de locul unde a murit cineva la care ţineai? Adică da, ai deja locul ăla de veci care-ţi aduce aminte că a murit; ştii şi peste zeci de ani că la curba cutare l-a lovit maşina; te rupe, te termină, te chinuie. Dar să marchezi locul mi se pare aşa, ca şi cum ai onora faptul că a murit. O palmă veşnică; şi-aşa îţi aminteşti când treci pe-acolo, de ce să arate ca şi cum celebrezi chestia asta?

Pe bune acu'... e creepy. Care trece pe acolo n-o să simtă durerea ta; o să vadă încă o cruce pe marginea drumului. N-o să stea să se gândească cum viteza, sau neatenţia, sau pur şi simplu întâmplarea a făcut ca cineva să moară, şi cel mai probabil n-o să facă decât să-ntoarcă privirea, să scuipe de trei ori în sân şi să-şi facă cruce, bătând mărunţel din buze un "doamne fereşte". Vrei compătimire? Vrei milă? Nimeni n-are nici de una nici de alta pentru amintirile tale. Şi crucea aia pusă ostentativ nu face decât să cerşească ceva ce nu vine de la sine.

Nu te văd ridicând monumente atunci când ţi se întâmplă orice altceva; nu văd nici un monument pentru că ai picat din nou bac-ul, că ai rămas fără de speranţă, că ţi s-a terminat doza de optimism sau pentru că te simţi gol pe dinăuntru. Pe nicăieri. Da' pentru morţi ridici două monumente; şi, de cele mai multe ori, nu treci mai mult de două ori pe an pe la mormântul ăluia. Că te doare, că ai uitat sau că, pur şi simplu n-ai chef. Cică din respect pentru morţi. Respect? Respect e atunci când îi cureţi mormântul in fiecare zi; când îi aprinzi în fiecare zi o lumânare; când îţi aduci aminte de el şi zâmbeşti pentru că aţi avut momente frumoase. Nu când pui o cruce la margine de drum şi-o laşi să prindă buruieni.

Asta e un fel de "mamă, ce sufăr; uitaţi-vă la mine". Şi, ca orice altă dovadă de gen, mă face să mă gândesc că nu faci anumite chestii decât de ochii lumii. Te doare? Te cred; da' te cred atunci când simt, nu când îmi desenezi cu pancarte faza cu pricina. Şi da, am ieşit din domeniul crucilor, şi-am ajuns la general. Pentru că o durere personală pe care o strigi în gura mare nu mi se pare altceva decât un joc; bine aranjat, cu reguli precise, dar joc. Şi orice joc pe care-l joci prea des îşi pierde farmecul. Părerea mea.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!