Meserii dispărute

Cred că aveam deja undeva pe la 12 ani când am văzut prima dată un Polaroid. Şi, obişnuită cu aparatele foto pe bază de film cu care aveai voie să faci vreo douăzeci şi ceva-treizeci de poze după care trebuia să aştepţi salariul să le developezi, mi s-a părut wooow. A, plus că nu ieşeau toate, plus că trebuia să "tragi" filmul manual pentru următoarea poză, chestii de genul ăsta extrem de complicate, pe care nici o cameră digitală nu le mai are, da' de care Polaroidul scăpase încă de pe atunci. Deci mi s-a părut şmecher să ai Polaroid. Nu, n-am avut, da' frate ce mi-ar fi plăcut! Plus că aşteptai până "se făcea" poza, era aşa, ca o magie şi-o vrăjitorie. Şi acum mai am singura poză de gen, păstrată cu sfinţenie printre celelalte poze pipăibile cu mâna.

În ordinea asta de idei, nu cred să existe exponat al generaţiei din care fac parte - plus minus nişte ani - care să nu aibă - nu, nu poză tip Polaroid - poză din aia, de prin staţiuni, cu câinele, ursul, lupul sau alte animale sălbatice. "Poza la minut" care să-ţi aducă aminte că ai fost acolo. Unde-au dispărut "pozarii"? Adică, ce s-a întâmplat cu ei? S-au lăsat de meserie total şi iremediabil, sau mai există vreunul, pe undeva, de sămânţă?

O altă specie pe cale de dispariţie o reprezintă moşii cu cântarul. Mă rog, moşi, babe, nu asta e important, cât meseria în sine. Pe vremea mea (muaamă, ce fel sună) nu avea toată lumea cântar strategic poziţionat în casa proprie şi personală. Dacă voiai să afli câte kile ai, trebuia să aştepţi până dădeai de-un moş din ăsta, ca să-ţi spună el sigur şi indubitabil cât cântăreşti. Şi era literă de lege, frate, verdictul lui. Nici prin gând nu-ţi trecea că e posibil să fie dereglat cântarul, sau vrăjeli de genul ăsta. Dădeai banul, el hotăra cât ai, şi viaţa mergea mai departe.

Nu, că vezi tu, că acum te poţi cântări în fiecare zi, ba chiar de mai multe ori pe zi, pentru că ai măreţul obiect în posesie. Şi da, mai vezi câte un amărât din ăsta care pentru 1 leu îţi spune ce gabarit ai, da' sunt rari şi parcă nu mai e aventura din copilărie. Adică, era ceva să te cântăreşti; acu' e la ordinea zilei... Şi parcă ţi-e şi nu ştiu cum să te sui pe cântarul lui, în mijlocul oraşului, de faţă cu toată lumea. Şi mă-ntreb cum de nu s-a sesizat breasla "cântăritorilor ambulanţi" că meseria e pe ducă...

A treia chestie e strâns legată de mania mea pentru lumină. Seara am nevoie de lumină, pentru că risc să mă-mpiedic, să devin prea apropiată cu peretele, să salut şifonierul cu fruntea. Ei, şi-aveam veioze din alea cu abat-jour. Da' nu orice fel de abat-jour, ci din ăla cu abţibilduri din desene animate, şi-o-ntreagă poveste legată de ele. Problema mea e unde şi cum au dispărut abat-jour-urile? Veioze clar sunt; în toate formele şi culorile şi dimensiunile. Veioza mea are peştişori şi mi-e dragă de mor, şi se-nvârt peştişorii, şi minunăţii de genul ăsta. Da' veioze cu pălărie n-am mai văzut de secole; din copilărie, adică. Or fi şi le-am ratat eu? Să ne-nţelegem că o veioză din aia ar intra clar în conflict cu mâţele mele, care ar putea avea imboldul de a dormi pe ea; deci ar fi exclusă din start; dar faptul că eu n-aş putea poseda una nu schimbă cu nimic faptul că le-am dat dispărute.

Ultima fază e legată tot de-o meserie: membru al fanfarei la înmormântări. Frate, stăteam la etajul nouă, orice înmormântare pe-o distanţă de multe cartiere trebuia să treacă prin faţa blocului meu, şi-o auzeam de la distanţă, pentru că fanfara aia făcea atâta gălăgie că putea trezi şi mortu' din sicriu. Eu, una, n-am văzut nici unul care să se ridice şi să-şi continuie activitatea, da' aşa zicea bunică-mea. Ei, şi-n funcţie de dispoziţia din ziua respectivă, când auzeam fanfara ori mă băgam cât mai adânc în cameră, ori ieşeam să văd ce şi cum.

Şi era o întreagă organizaţie acolo, cu tobă, şi trompete, şi acordeon, şi nu ştiu să fi văzut înmormântare, mică fiind, fără fanfară. Undeva după 7 ani ai mei, au dispărut în mod miraculos. Nici urmă de alămuri, nici picior de trompetist. Şi mă scarpin româneşte-n cap: or fi murit cu toţii, sau au îngropat obiectul muncii şi s-au reprofilat pe chestii mai puţin zgomotoase? Şi tot apropo de înmormântări, nici dricuri trase de cai n-am mai văzut demult, şi mă-ndoiesc că au murit toţi caii sau toţi vizitiii.

Dispariţii ciudate şi inexplicabile. Şi nu pot să nu-mi ridic sprânceana şi să mă gândesc că poate doar eu le-am văzut, sau poate doar eu nu le mai văd. Ca să citez o replică arhicunoscută, "the truth is out there"...

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!