Crede-mă pe mine

Spun ce gândesc şi cred ceea ce mi se spune. Fără drept de apel. Îmi spui că mă urăşti, cred că mă urăşti; îmi spui că mă iubeşti, cred că mă iubeşti; îmi spui că o să fii acolo când am nevoie, chiar asta cred; şi-mi spui că vrei să clădeşti castele-n Spania, cred că asta e ceea ce-ţi doreşti. Mă joc prea mult cu cuvintele scrise, pentru a mai crede-n jocul cuvintelor spuse.

Poate că-s copil prost la faza asta, dar nu ştiu să văd ceea ce gândeşte cineva decât în virtutea lucrurilor pe care le spune. Am încercat într-un timp să fac şi asta. Dar mi s-a spus că ceea ce cream eu era atât de departe de adevăr, încât am încetat să mai practic sportul ăsta. Şi-am început să iau literal ceea ce mi se spune.

Când mă doare ceva, zic. Nu peste o lună, nu peste un an. Atunci. Pentru că mi-a intrat bine-n cap ideea că nu tre' să existe noapte cu lucruri nerezolvate. Şi pentru că faptul că nu vorbesc despre ce mă doare, nu-nseamnă că acel ceva nu există. Dacă fugi de-o problemă, nu-nseamnă că fuge şi ea de tine.

Găsesc în cuvintele spuse o armă mai puternică decât oricare alta. Şi da, am crezut într-o imunitate impusă. Care nu există, oricât aş vrea să cred în continuare. Nu pot citi gânduri, oricât de mult mi-ar plăcea, şi nu pot şti decât ceea ce mi se spune. Şi-n continuare-mi iau ţacă. Până când nu voi mai crede decât în ceea ce-mi spun eu. Mi-e teamă de momentul în care nu mă voi mai crede decât pe mine.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!