Ca-n copilărie - p. 4

Când eram mică aveam o problemă: nu-mi plăcea să ies să mă joc cu copiii din fața blocului meu.
Cred că eram defectă sau ceva.
Și dacă mă-nduram să părăsesc liniștea de sus, să cobor 9 etaje cu gândul că va trebui să le și urc la un moment dat, fără lift pentru că mă feream de el ca de o priză cu toate firele pe afară, jucam tenis la centrală. Eu, cu mingea mea galbenă și pufoasă, cu racheta mea care de multe ori a întruchipat o chitară și cu centrala. Boc-boc-boc, până se isteriza vreun vecin cu nervii slabi și trebuia să părăsesc câmpul de luptă.

Ăștia jucau chestii complicate. Elasticul, de exemplu, n-am reușit niciodată să-l sar. Nici coarda. Plus că nu-i vedeam rostul. Dup-aia se mai adunau cu preșulețe, păpuși și haine, și făceau schimb de experiență. Mi se părea sacrilegiu să-i las să-mi atingă jucăriile cu mâinile lor pline de praf și sos de la masa de ieri, așa că stăteam departe.
Plus că vorbeau într-un fel total agramat, aveau povești din alea despre ce frumos a fost la prașă și se minunau că nu știu diferența între pănuși și coceni.

Lucrurile se schimbau când treceam în cartierul alăturat, la bunică-mea. Nu mă înduram să intru-n casă până târziu în noapte. Aici se-ntâmplau chestiile interesante: de la castel 1,2,3 la oină, de la ascunselea cu mingea la rațele și vânătorii, se-ntâmplau chestii spectaculoase.
Și-ajungem în casă cu șosețele de praf, cu genunchii zdrențuiți de la vreo cărămidă care se-ntâmpla să-mi stea-n drum, cu pete de verdeață, că erau multe câmpurile și nu cărai pătură după tine, cu câte un scaiete prins strategic în șosetă, ruptă-n gură de foame și oboseală, da` mulțumită că aventura a fost aventură și ziua n-a trecut degeaba.

Pân` la urmă nu eram tocmai defectă: butonul de selecție era activat încă de pe atunci. Mania a crescut odată cu vârsta. Nu mai am genunchii juliți, dar adun fiecare cicatrice, fiecare poveste, fiecare idee; pentru dileme sau pur și simpu de dragul de a-mi aduce aminte.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!