Mary Poppins deschide ușa

Vineri. Cafeaua e mai delicioasă, fumul se duce lin în plămâni, cerul poate fi cât de noros vrea el, pe mine nu mă mai afectează. E vineri. Un fel de început de week-end. Un fel de liber la un fel de miniconcediu. Când paharul de vorbă nu mai e condiționat de trezirea a doua zi. Când arde scaunul sub mine și alea 8 ore trec ca și cum n-ar fi decât 4.

Tastez, da` și tastele știu că e vineri. Și netul merge mai rapid, și mâțele dau mai cu patos din coadă, și vecinul pare mai prietenos. Vecinul pe care nu-l văd cu săptămânile, dar care apare și reia discuția exact de unde a lăsat-o ultima oară: ”ce faci, domnișoară?” Bine, îi răspund, ca de fiecare dată, pentru că vecinului nu poți să-i spui altceva, pentru că vecinului nu-i dai niciodată detalii, pentru că vecinul nu trebuie să știe despre tine că faci mai mult decât bine. Chit că știe și când vii, și când pleci, și tare te-ar mai întreba ce-i cu orele alea de-a dreptul injuste, dar se abține, pentru că știe că răspunsul n-ar veni decât telegrafic, și decât un răspuns telegrafic, mai degrabă își închipuie el ce și cum vrea, pentru că fantezia și scenariile sunt apanajul oricărui vecin ca la carte.

Până și vecinii au parte de vinerea lor, chiar dacă ți se pare că nu. La fel cum au avut și tinerețe odată, demult, chiar dacă nu-ți imaginezi. Vizualizez o vineri cu vecini mici și copii, care nu știau încă să citească ceasul sau calendarul și cu pisici care oricum nu știu nici una, nici alta. Și cu week-end-ul ce va să vină. La fel ca petalele care cad din copaci. Hipnotic, aleatoriu, de parcă ar fi toate pe LSD. Week-end zen, după o vineri nonșalantă.

Frenezie. Nebunie. Un strop de parfum. Povești și cuvinte.

Pân` la următoarea vineri, la bună vedere!