În mijlocul zilei

Durerea de cap de a doua zi e așa, un fel de pedeapsă pentru c-ai îndrăznit să te simți bine. Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, nici un zâmbet netaxat, nici o datorie neplătită. Toate la timpul lor, rând pe rând, când ți-e lumea mai dragă. În moalele capului. Durerea. În moalele capului. Cu precizie de chirurg. Sadism programat, durere nedorită. Ca musafirul nepoftit care-ți apare la ușă, și-ai vrea să-i spui să plece, dar chiar de-i spui n-are de gând să asculte, și poate stă mai mult decât te aștepți, și-n orice caz nu mai contează cât stă, important e că a venit și nu trebuia să vină.

Da` poate nu te-ai simțit bine. Poate ți-ai plâns durerea de unul singur, și-ai luat toate durerile la rând, și-ai îndrăznit să nu te gândești la nimic după. Și-atunci pedeapsa pentru ce-i? Pentru ce-i durerea aia surdă și-nfundată și trează? Pedeapsă de ce? Doar o modalitate de a apăsa mai tare în locul ăla. Sau de a-ți aduce aminte că, oricât ai crede că ești de jos, se poate și mai jos. Se poate și mai tare. Se poate și mai rău. Măcar data viitoare când te doare capul, să fie din cauză că te-ai simți bine, nu că ți-ai plâns de milă.

Eu îmi plâng de milă, tu îți plângi de milă, toți ne plângem de milă. Așa, și? Cui îi pasă? Mie nu-mi pasă că ăia-și plâng de milă, și mi-e ciudă pe mine când fac asta, deci cui îi pasă? Ia două aspirine, stai drept, treacă trecutul și fă moșeală măcar să fie la pachet c-o febră musculară. Și nu uita să nu te deprimi când aprinzi a țâșpea țigară. Știi că fumezi mult, nu-i nevoie să îți mai faci și procese de conștiință pentru asta.

Pân` la următoarea revelație la bună vedere!