Alintă-te mai încolo

Mă enervează diminutivele și jumătățile de cuvinte. Primele pentru că prea mult alint îmi dă senzația de dulcegării și prea multe dulcegării îmi provoacă o sesiune instantă de diabet; celelalte pentru că nu știu dacă ți-e lene să pronunți tot cuvântul sau ți-a fost prea foame. Ambele mă zgârie pe creier, la fel ca mohairul între dinți. Bietul meu neuron nu poate suporta această traumă și caută cu disperare un happy place, în care lumea vorbește întreg și nealintat.

O altă chestie care mă disperă e autoforțarea unui tic. În speță de vorbire. Moldovean get-beget, te trezești că, după 2 săptămâni în Ardeal, ai prins accent. Și vezi tu, nu mai poți vorbi altfel decât ”ardelenește”. Pe același plan cu autoimpusul accent britanic, în timp ce vorbești neaoș românește. Primul gând e că te dor măselele, că ai amigdalită, faringită, traheită și orice altceva cu ”-tă” în coadă, pentru că altfel nu-mi pot da seama cum te-ai trezit de dimineață și-ai început să vorbești de parcă ți-a amorțit limba. De tot.

În aceeași ordine de idei, nu pricep femeile care vorbesc mâțâit. Nu, vocea lor originală e normală, da` aleg să se mâțâie, să se alinte, să sune de parcă ar plânge și suspina non-stop. Instant vreau să le da motiv să plângă. Souffre-douleur de meserie. Cu motiv bine stabilit: no mâțâieli allowed!

În regatul meu, lumea vorbește matur, întreg și nealintat. Restul au ban din prima. Cu sau fără avertisment.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!