În gol

Cobor treaptă după treaptă și-n stânga mea nu-i nici o balustradă. Să mă lipesc cât mai tare de perete, să nu cad. Nu-s bătută-n cap să mă arunc în gol, dar nu-i nici o balustradă. Și dac-ar fi? Nu-i ca și cum, atunci când e, mă țin de ea, sau e singura chestie dintre mine și gol. Când e, nici n-o observ; acum, că nu e, golul ăla îmi stă pe creier. Sări! Nu sări! Sări! Nu sar, cobor treaptă după treaptă. Și cum ar fi să nu se mai termine treptele? Niciodată? Niciodată. Să cobori la nesfârșit.

Sări! Sar. Și dacă sar, ce? Nu știam că pot să zbor. A trebuit să pic în gol ca să aflu asta? Aș fi sărit mai demult. Gol în stomac. Pentru că n-am direcție. Sau pentru că panica nu vrea să dispară. Orice aș face, panica aia e acolo. Și caut mâna care să mă liniștească. Care să ia panica și s-o ducă departe. Să nu mai fie panică niciodată. O caut. Nu-i.

Mon bel amour mon cher amour ma déchirure. Versurile astea mi-au obsedat anii. De ani de zile, versurile astea. Le port în mine ca pe-o pasăre rănită și cei care nu ne cunosc ne privesc și repetă... Cuvintele mele? Ale mele sunt cuvintele astea? Sunt parte din mine, și-ar putea fi ale mele, dar le-a simțit altcineva înainte. Asta nu le face cu mai puțin parte din mine.

Alerg. Eu, care nu pot fugi. Mă-mpiedic și-alerg în continuare și orice ai spune până nu zbori nu știi cum e să n-ai pământul sub picioare șipanica și golul ăla care se-ncăpățânează să devină din ce în ce mai mare. Golul meu. Nu mă ovaționează un stadion întreg și-aș prefera să nu fie nici un gol. Să-l acopăr, zici? Să-ncerc, să nu-l las să se mărească, să-l mențin în limitele suportabilului și când simți că nu mai suporți să te oprești înainte de a te înghite de tot. E gol în mine și-n golul meu încap perfect. Oprește-l. E gol în mine, nu-s eu în gol.
Punct de reper.

Pân` la următoarele cuvinte, la bună vedere!