Santa "socks"!

Încă mai am vreo două scrisori către Moş Crăciun, păstrate cu sfinţenie de maică-mea, scrisori în care-mi dădeam cu părerea despre ce credeam eu că ar trebui să-mi aducă în anul respectiv, ţinând cont mai ales de faptul că am fost extrem de cuminte, n-am supărat pe nimeni mai mult decât trebuia şi nu, n-am fost eu aia de-a închis-o pe bunica în balcon şi-apoi s-a refugiat în dormitor, lăsând-o să facă 13-14 acolo, până a venit mama şi i-a dat drumul. Şi nu, în nici un caz n-am săpat eu pământul din glastră, de la flori, în aşa hal încât de jur împrejur mai puteai planta vreo doi copăcei, şi nici n-a fost cotul meu ăl de-a dat vaza maică-mii jos de s-a făcut ţăndări în contact cu parchetul, şi nici nu i-am făcut fărâmiţe fardul din trusă pentru că am vrut să văd dacă are culori mai frumoase decât acuarelele mele. Şi da, erau mai frumoase, că erau sidefate, şi pe cartea de colorat se vedeau mai şmecher decât acuarelele, şi decât creioanele de colorat de ceară, aduse de pe undeva, de la ruşi. Dar nuuu, în nici un caz n-am fost eu aia...

Ei, şi-i ceream eu lui Moş Crăciun, care pe atunci se chema Moş Gerilă, mai multe chestii, denumite generic "jocuri şi jucării", pe lângă lista pe care mi-o sugera bunică-mea, din vârful buzelor, care conţinea strategic şosete şi bluziţe. Şi nu puteam s-o refuz, trebuia să scriu şi ce zicea ea, pentru că Moşul clar ar fi văzut dacă n-aş fi ascultat-o, dar speram mereu ca şosetele să i le aducă ei, pentru că vedeam cu câtă ardoare şi le doreşte. Şi eram în stare să-i dau dintre şosetele mele, numai să-mi lase intactă lista mea de dulciuri şi jucării. Îmi făceam planuri, şi speram ca Moşul să încurce mărimea la şosete, sau să se prindă el, că e deştept şi intuitiv că, de fapt, bunică-mea îşi doreşte teribil ceva şi pentru ea, dar îi e ruşine să spună, aşa că mă pune pe mine să cer în locul ei. Scriam scrisoare după scrisoare, până ajungeam la versiunea finală, care să fie şi estetică, şi plină de dorinţe subtile, să nu fie o listă prea mare, să nu zică Moşu' că-s nehalită, dar nici prea subţire, să creadă că mă mulţumesc cu puţin.

O dată terminată lista, i-o pasam poştaşului şef, care putea fi mama sau tata, în funcţie de cine-mi era mai în graţii în momentul respectiv, şi aşteptam. Aşteptam Crăciunul, pentru că trebuia să vină lista cu cadouri, şi era cam acelaşi sentiment pe care îl ai acum, când comanzi ceva şi aştepţi să vină coletul, iar printre lucrurile comandate ştii sigur că sunt şi produse care s-ar putea să nu vină, şi stai cu inima strânsă, pentru că n-ai de unde şti care va ajunge şi care nu.

Şi aveam aşteptări colorate, de genul celor pe care le vedeai în desenele animate de Crăciun, cu cadouri cu fundiţă, şi care conţineau tot felul de minunăţii, de la căluţ rotativ până la tamburină. Normal că lista era încurcată de fiecare dată. Da, veneau vreo două jucării, de care mă bucuram teribil, dar restul? Restul de jocuri şi jucării? Se transformau subit în şosete - care nu erau pe mărimea bunică-mii care şi le dorise atât de mult, ci special create pentru piciorul meu -, caiete, stilou, pijamale, chestii care, la 5 ani, mi se păreau total inutile.

Frate, deci era teroare. Toate cadourile primite trebuiau să conţină ba un pulover, ba o flanea, ba un pantalon, eventual ghetuţe, şi pe mine mă lăsau rece. Adică, da, erau ok, dar unde e maşina teleghidată? Unde sunt jucăriile de pluş? Unde e muzicuţa pe care mi-o doream şi n-am avut-o niciodată? Da, recunosc cu lăbuţa pe inimă, că ştiau ai mei ce ştiau de nu mi-au luat muzicuţă; nu de alta, dar riscau nişte timpane traumatizate, pentru că aş fi suflat în ea până m-aş fi înverzit şi, tot cu lăbuţa pe inimă, mărturisesc că n-aveam nici cele mai mici veleităţi muzicale. Dar, oricum, măcar un fluier şi tot putea să-mi aducă...

Nici acum nu pricep ce era cu ai mei şi cadourile. De fapt, cu toţi părinţii din perioada aia. Pentru că, după Crăciunul cu şosete, venea, inevitabil, ziua mea. Şi aveam invitaţi, nu glumă. Bănuiesc eu acum că era, pe lângă plăcerea de a-i oferi plodului - adică mie - câteva ore de zgenguială asistată cu alţi 10-12 plozi, şi plăcerea de a împărţi cafele şi pahare de vorbă cu părinţii invitaţilor mei. Pentru că ziua mea era, ca orice alt eveniment care se solda cu musafiri, împărţită în două zone: zona cu plozi, întinsă pe vreo două camere plus hol, plus debaraua care se transforma în cea mai megaşmecheră cazemată ever, başca megaascunzătoare în caz de ne pocnea să jucăm ascunselea, şi zona cu adulţi, în care se trăgea cafea după cafea, după lichior şi cocktail şi ţigară, şi dă-i cu vorbă, dă-i cu râs, de ajungeam noi să adormin claie peste grămadă, unul peste celălalt, şi ei tot nu se dădeau duşi, şi nu le venea să abandoneze zona de şuetă pentru a se duce acasă.

Revenind la cadouri. Ar fi fost o chestie dacă, de ziua mea, cadourile ar fi fost alese de către invitaţii mei, adică cei de aceeaşi medie de vârstă ca şi mine. Sunt sigură că aş fi primit jocuri şi jucării, cât mai faine cu putinţă. Dar nu, cadourile erau alese de către părinţi, pe care îi suspectez că erau în cârdăşie cu Moş Crăciun. Cum altfel se explică faptul că primeam tot pulovere şi pijamale? Încercam să-i înţeleg, spunându-mi că, probabil, îşi doreau foarte mult pulovere când erau mici, şi n-au avut, pentru că erau săraci, sau mulţi fraţi, sau pur şi simplu nu existau pulovere pe vremea lor. Dar, pe bune acum, înţeleg, pulover un an, pulover în anul următor, dar câte pulovere poate un om să-şi dorească?

Şi, ghici ce. Dacă mai veneau pur şi simplu în vizită, sau dacă se întorcea vreunul de peste mări şi ţări, şi venea cu câte un cadou, tot cu pulover venea. Sau şosete. Mai colorate, mai flauşate, mai cu desene şi imprimeuri, dar şosete! Ajunsesem să nu-mi mai doresc cadouri, de teamă că mi-aş putea înmulţi colecţia de haine. Preferam o bomboană. Una singură, eventual pe băţ, ca să fie şmecheră, decât eternele, veşnicele, multpreafolositele şi multpreaadoratele şosete, pulovere, flanele.

Traumă totală. Inutil să spun că n-am mai purtat un pulover de ani buni. Şi nici nu ştiu dacă voi mai purta vreodată. Cât despre şosete, norocul lor că n-am cu ce le înlocui. Altminteri, ar fi fost demult deportate cât mai departe, undeva prin Siberia sau Alaska. Iar când vine vorba de cadouri, încă mai simt fiorul acela când îmi dă mama câte un cadou. Slavă domnului că s-a dezvăţat de sus-numitele obiecte de tortură. Acum s-a reprofilat pe cosmetice sau bluziţe cu imprimeuri haioase, ceea ce nu mă deranjează, pentru că am o colecţie întreagă, din proprie iniţiativă.

Şi, că tot veni vorba, care erau leit-cadourile de prin copilăria voastră? Eraţi traumatizaţi de ceva anume, sau am fost singura victimă făcută de şosete? Nu ştiu de ce, dar mă cam îndoiesc...