Rien de rien

Locul I azi la nivel de reproşuri/lamentări îl ocupă fraza de zice aşa: "vă irosiţi tinereţea; o să ajungi la 30 de ani fată bătrână. Păcat de tine!"

Numai cât am tastat mi s-a zburlit toată codiţa. Mi s-a ridicat părul din cap, sprânceana ameninţă să-mi părăsească fruntea, ochelarii mi s-au aburit; dacă simte careva vreo urmă de cutremur, tot de la mine a pornit totul. Potop? Tot din cauza mea. Pentru că da, zilele astea cred c-a fost ceva în aer; năbădăi peste năbădăi şi persoane cu idei.

Citeam zilele trecute la Alexiuss o chestie; pentru unii poate banală, pentru alţii o fi fiind al naibii de amuzantă, da' pe bune că te poate lovi drept în moalele capului, acolo unde te doare mai tare, şi te lasă perplex, mască, cu maxilarul periculos de aproape de lipit de pământ.

Dacă stau şi mă gândesc bine, da' bine de tot, toată lumea e nemulţumită de ce are. Blondele vor să fie brunete; brunetele visează toată viaţa lor să fie blonde; alea de au părul ondulat şi-l îndreaptă şi viceversa; maică-mea are bucătărie faină da' vrea Neckermann; cine are fată vrea băiat; persoanele singure vor măritiş, cele căsătorite visează cu jind la perioada de burlăcie; cine a făcut mate-fizică regretă că n-a dat la litere; cel cu maşină va visa la motocicletă; când e cald toată lumea îşi doreşte să stea în frigider, iar când apare iarna aia nasoală, cu zăpadă şi vijelie, toţi oftează după zilele călduroase de vară. Toată lumea vrea altceva sau mai mult decât are; n-am mai văzut de mult o persoană mulţumită de ea, de restul, de tot.

Revenind la partea de început. Beau ocazional, fumez, nu vorbesc urât. Am avut nopţile mele pierdute prin baruri; acum nu mă mai ţine fizic vorbind şi, mai mult decât atât, le-am cam văzut pe toate. Muncesc frumuşel, nu mă iau la bătaie, nu zbor din floare-n floare, ba chiar am învăţat să zâmbesc politicos când spun "mulţumesc". Nu-mi plac excursiile în natură şi Revelioanele în gaşcă, tolerez cu greu persoanele de lângă mine, nu-s zâna sociabilităţii, ies când am chef, cu cine am chef. Nu cred în petrecerile alea cu cupluri multe, care joacă remi şi canastă, dar cu lăbuţa pe inimă mărturisesc că n-am bombardat nici o astfel de adunare; fiecare cu plăcerile lui, până la urmă. Nu fac scandal, nu mă caută cu drag poliţia pe acasă, încerc, pe cât posibil, să mănânc sănătos, să fac sport sănătos, să mă-ntind sănătos pe scaun, fără să-l lovesc pe ăla de la compul alăturat. CV-ul meu ar arăta sănătos dacă m-aş apuca să-l updatez pe măsură.

Da' vezi tu, dragă doamne, că nu e de ajuns. Dacă nu poţi oferi urmaşi sănătoşi, pleznind de sănătate, dacă nu oferi posibilitatea unei nunţi cu găina jucată deasupra capului şi cu chiuturile de rigoare, tot degeaba. Nu eşti, n-o să fii niciodată copilul viselor şi speranţelor şi nădejdilor. Ei, pe bune? Asta seamănă tare mult cu cordonul ombilical; pe cuvânt de cercetaş că mie mi l-au tăiat la naştere, şi nici n-a fost păstrat cu sfinţenie pe undeva prin casă, bine conservat, spre veşnica aducere aminte şi veşnica pomenire a naşterii fericite.

Şi-atunci de ce-mi pasă? Păi, nu-mi pasă, dar asta nu înseamnă că nu mă calcă pe ficaţi. Nu, nu-s cea mai darnică persoană din lume dar, pentru o zi măcar, mi-aş dori ca toată lumea să fie mulţumită cu ce are. Să nu mai vadă ce-i lipseşte, ci doar ce a avut norocul sau seminorocul să primească. Tot ce are, gratis şi fără prea multă bătaie de cap. Să nu mai vadă că n-are termopane, să vadă doar că are geamuri.

Da, ştiu, trebuia să anunţ de la bun început că e o postare în care mă plâng. Da' am zis să vedeţi că e o postare, nu că nu e una amuzantă, sau cinică, sau ironică. De luni dimineaţă.