De-ale gurii

Am şi eu o manie. Bine, ok, recunosc, multe manii, dar cu asta m-am trezit azi dimineaţă-n gând, şi nici nu mă sfiesc, nici nu mă ruşinez s-o disec.
N-am obiceiul să mă înverzesc la faţă când vine vorba despre câini pocniţi de tren sau şoareci ronţăiţi de pisică; n-am probleme să-mi povesteşti despre cine ştie ce operaţie complicată, care presupune înlocuire de maţe sau săpături în jurul ficatului în timp ce mănânc; creierul pané nu l-aş mânca, pentru că l-am încercat o dată şi nu mi-a plăcut, dar nici nu adopt o figură dezgustată când vine vorba despre el. Nu-mi place mie, nu-l mănânc, cei care se dau în vânt după el n-au decât să-l stăpânească fericiţi. Am auzit acu' câteva zile despre nişte chestii culinare de care nu m-aş atinge nici moartă: cap de peşte, creastă de cocoş, gheare şi capete de găină; din punctul meu de vedere, astea le mănâncă pisicile sau câinele, în nici un caz eu, dar cine aş fi să mă pun în calea fericirii culinare a altora, atât timp cât mie nu mi le bagă nimeni pe gât?

Dar nu, nu despre chestii de mâncat voiam să vorbesc azi. De fapt, încercam doar să explic faptul că n-am nici o treabă cu lucrurile obişnuite de la care alţii se trag înapoi oripilaţi. În schimb este o chestie pe care n-o s-o pricep, şi ea sună în felul următor:

Multe persoane la o masă, fără nici o altă legătură între ele decât faptul că se cunosc de ceva timp; mâncând tocăniţă, salata de vinete şi sărmăluţe. Şi aici intervine drama: schimbând furculiţele între ele, lăsând particule minuscule de sarmale în tocăniţă şi de tocăniţă în salata de vinete. Sau, mai rău, mâncând iaurt câte 5 cu aceeaşi linguriţă, din acelaşi recipient. Frate, asta e moarte curată! Eventual, lingând cu patos linguriţa, în timp ce şi-o trec de la unul la altul. Brrrr!

Schimb gratuit de anticorpi, de bucăţele de ADN şi da, de salivă. Asta n-o s-o pricep nici într-o mie de ani. De ce ai vrea să te săruţi indirect cu colega de la compul vecin? Păi, dacă o iubeşti atât de tare, sărut-o, frate, tradiţional, şi gata. Ai scăpat mai uşor, şi fără să schimbi ADN cu încă cinci persoane până a ajunge la ea. Dacă eşti mai masochist din fire însă, accepţi şi bucăţica de haleu care vine o dată cu schimbul de linguriţe.

Eu, una, nu pot folosi aceeaşi furculiţă cu nimeni. Nici măcar paharul folosit de taică-meu nu-l folosesc până nu-l spăl bine, bine de tot, darămite să împart linguriţa cu ţâşpe persoane necunoscute corpului meu. Şi nu pricep cum şi-n ce fel nu te deranjează spanacul celui de alături care poposeşte lângă pastele tale cu brânză, nici cum poţi profita nonşalant de tacâmul lins bine de altcineva înainte.

Lucrurile s-au complicat în momentul în care am observat schimb de bomboane pe băţ; adică, se ia una bucată bomboană pe băţ, se linge cu patos până ajunge cam la jumătate, şi-apoi se pasează colegului. Colegul cu care, repet, n-ai o relaţie mai strânsă sau mai personală. Pur şi simplu împărţiţi aceeaşi acadea, fără nici o problemă. Păi, frate, acadeaua cu pricina e îmbibată de saliva proprie şi personală, pe care o pasezi fără nici o problemă. Într-un fel, faceţi schimb de fluide fără măcar să aveţi o pasiune mistuitoare unul pentru celălalt. Şi da, nu sunt privită cu ochi buni când refuz constant să mănânc alături de colegii mei, sau când sprânceana mi se ridică instantaneu şi incontrolabil în momentul în care mi se oferă o acadea linsă bine pe jumătate.

Nu, nu am o listă de "does and dont's". Dar, dacă aş avea, faza cu schimbatul tacâmurilor şi amestecatul potoalelor ar fi clar pe lista respectivă. Pentru că nu vreau să văd o frunză de salată înotând fericită-n ciorba mea, nici urme străine de maxilar pe bucata mea de ciocolată. Nu de alta, dar contact cu ADN străin mie fac numai şi numai din proprie iniţiativă; altminteri, mi se pare un fel de "orgie culinară".