In nomine patris et filii et Bunica

Toată copilăria mea a stat sub semnul bunicii. Bunica aia, de stătea cu noi, căreia îi spuneam, spre diferenţiere, „mamaia”. Mamaia, adică mama mamei, pentru că pe cealaltă o denumeam pompos mamaia Didina. Nu aveam o afinitate deosebită pentru mamaia Didina, chit că săraca femeie ar fi stat şi-n cap pentru a-mi fi bine, şi-mi făcea şi brânză cu mămăliguţă, şi le făcea şi boţ, că altfel nu mâncam, şi mă fraierea constant că trebuie să termin toată ciorbiţa ca să văd piticii de pe fundul castronelului, şi-mi spunea şi poveşti cu lupul, şi hultanul, şi cum a transformat ea cratiţa strămoşeaşcă în sanie; şi despre ierni din alea vechi, cu zăpada cât casa, şi despre copii daţi peste pervaz, de suflet, şi despre un străbunic care nu zâmbea niciodată, şi despre cum dormeau câte 6 în pat. Dacă trebuia să rămân peste noapte la ea, era tragedie curată; nu voiam, şi pace bună. Şi da, eu am fost aia de i-a dat telefon pe ascuns maică-mii, implorând-o să vină să mă ia de la „ţiganii ăia”, şi tot eu l-am pus pe taică-meu pe drumuri, la 1 din noapte, să vină mort copt să mă aducă acasă, şi da, cred că şi din cauza mea i-au ieşit câteva fire de păr alb...

Dar mamaia Angela...De ea-mi plăcea nespus. Cred că latura mea masochistă s-a dezvoltat de mică, pentru că era în felul următor:

De la ea îmi luam palme peste regeasca mea poponeaţă, din diferite motive, cel mai des pentru că nu suportam copiii care-mi erau desemnaţi spre socializare.
M-a chinuit nespus cu guleraşe şi manşetuţe, peste uniforma obligatorie din clasele primare. Şi-avea, frate, un stil de a le apreta, de mai aveau puţin şi-mi tăiau beregata. Manşetuţe şi guleraşe croşetate, şmecherie curată, care stătea ţepene, care mă încurcau şi mă făceau să mă simt ca la defilare. Şi făceam tot posibilul să scap de ele; le murdăream, le boţeam, le pătam cu cerneală în speranţa că va rămâne măcar o zi în pană de guleraşe, apă, detergent sau apret; şi tocmai când zâmbeam mulţumită că, de data asta, poate sta şi-n cap şi tot n-are cum să le mai salveze, apărea, frate, cu o pereche nouă, de-abia scoasă din croşet, şi dă-i chin din nou, că mamaia te vrea gigea mâimâi, şi n-ai scăpare!
Tot ea mi-a chinuit podoaba capilară, care pe vremea aia era şi lungă, şi blondă, aşa cum ar trebui să aibă toate fetiţele respectabile, şi-mi împletea în fiecare dimineaţă codiţe două, strâns, să nu se desfacă de-a lungul celor 4 ore de şcoală, de-mi ajungeau ochii oblici, şi puteai să juri că m-a făcut mama mea cu cutare asiatic; ca să fie totul complet, mai îmi trântea şi două pampoane pompoase, în vârful capului, de-mi era milă de mine şi jenă să ies pe stradă, dar opune-te dacă ai cum forţei naturii, că cică aşa trebuie să arăţi dacă vrei cât de cât să zică lumea despre tine că nu eşti nici pescuită de pe Siret, nici copilul nimănui.
Başca toate rochiţele şi fustiţele cu volănaşe pe care trebuia neapărat să le port, că se pare că fetelor le place să facă fusta nu’ş ce fel de cerc când se învârt, dar pentru numele divinităţii, eu nu voiam nici să mă învârt, nici să facă cerc, voiam ceva care să-mi acopere în mod decent posteriorul, ceva care să nu necesite să-mi verific o dată pe minut poziţia, ceva extrem de simplu, şi de comod, şi de nepretenţios, care se chema „pantalon”. Fie, scurt dacă e nevoie, că cică e vară, şi piciorul trebuie să respire, dar pantalon, nu fustă cu volane şi volănaşe, care mă stinghereau şi mă chinuiau teribil. Când a văzut că nu prea merge cu fustiţele, a încercat altceva: mi-a împestriţat garderoba cu fuste-pantalon, şi pe bune dacă n-arătam ca o varză. Adică, e fustă sau pantalon? Între nu se poate, că nu e struţocămilă. Şi chinuie-te, Camelia, şi-mpiedică-te în fusta-pantalon, şi stoarce-ţi creierii să-ţi dai seama ce-ai putut face atât de grav şi de abominabil încât să fii nevoită să porţi hibridul uricios.

Dar mamaia Angela... O, da, era o figură. Dacă făceam ceva ce „nu se cuvine”, nu era nevoie să scoată un sunet. Făcea „faza cu ochii”. Adică era în felul următor: mă ţintuia adânc cu privirea; buzele se făceau mici, mici de tot, se subţiau până când nu le mai vedeai de loc, o bucăţică dintr-un canin apărea la suprafaţă. Orice rază de lumină ar fi apărut, s-ar fi oglindit în caninul acela. Nasul începea să fremete, nările se mişcau rapid, deja nasul bunică-mii se transforma în fluture. Piesa de rezistenţă însă erau ochii. Nişte ochi care, în mod normal, erau normali. Ei bine, nu. Ieşeau treptat din orbite, rotunzi şi căprui, de ziceai că mai aveau puţin şi părăseau craniul; dacă o priveai din profil, bat la pariu că se vedeau în relief. Şi-atunci, ştiam că e de rău. Nu, în nici un caz nu-mi luam bătaie cu nemiluita; un tras de codiţe, o palmă la fund, cam asta era limita. În schimb şocul psihologic era imens. Un minuscul „nţz, nţz, nţz” era de ajuns să mă facă să mă simt ca ultimul om, ca cel mai mare criminal în serie, ca Iuda, şi Petru şi toate personajele biblice care au făcut, la un moment dat, ceva naşpa. Şi eram în stare să-i aduc flori şi ciocolată numai pentru a căpăta măreaţa iertare.
Ca orice femeie, mă făcea să fierb în suc propriu, mă chinuia să-mi creez scenarii, gen cum ar fi să pic bolnavă pentru că, bolnavă fiind, clar nu mai are cum să stea supărată pe mine; aş fi mers şi-n mâini şi-aş fi-nvăţat să fac şi roata, şi podul, şi şpagatul numai să uite de supărare. Evident, că, într-un final, iertarea venea. Dar nu oricum, ci pompos, pentru că mamaia Angela era pompoasă din fire, şi se mândrea cu manierele de Notre Damme de Sion pe care le învăţase din fragedă pruncie, şi nu uita nici un moment că fără măreţie poţi fi orice, numai femeie nu. Deci, venea pompos. Puteam să jur că-n momentele alea, dacă ar fi avut inel pe deget, m-ar fi pus să i-l sărut; un amestec între Papă şi Il Capo di tutti Capi, cam aşa era bunică-mea.

Da, în mod clar a fost prima femeie care m-a chinuit şi din cauza căreia m-am zvârcolit în dureri groaznice; cu toate astea, canci să mă-nvăţ minte, că tot înspre femei mă trage aţa. Dar da, bunică-mea a fost o figură. Una din aia de n-o uiţi cu una cu două. Nici măcar după ani de zile.