Good girls

M-au disperat dintotdeauna fetele cuminţi. Fetele care făceau întotdeauna ce trebuiau să facă, care aveau rochiţa şi şosetuţele impecabile, cu toate că de-abia trecuseră prin ditai praful, adunat de la construcţii, fetele care spuneau "da, mami, ai dreptate, mami, tu ştii întotdeauna cum e mai bine, mami!". Frate, îmi trezeau porniri violente. Îmi venea să le murdăresc rochiţa aia perfectă, să le stric codiţele făcute la dungă, regulamentar şi, dacă aş fi avut cine ştie ce putere, aş fi făcut în aşa fel încât, în momentul în care ar fi vrut să spună "da, mami", să măcăie. Sau să orăcăie. Sau orice zgomot bizar, care le-ar fi stricat credibilitatea.

Totul a început cu colega Raluca. De la grădiniţă, pe vremea când nu i se spunea încă "grădi". Frate, şi mă enerva fetişoara aia. Pentru că, pe lângă faptul că o vedeam cam fandosită şi mâţâită, a mai făcut şi greşeala de a avea păr lung. Şi din cauza acestui fapt a fost Crăiasa Zăpezii, la ambele serbări pe care le-am prins la grădiniţă. Şi nu, nu voiam să fiu în locul ei, pentru că ar fi trebuit să port o rochie lungă, albă şi pompoasă, iar eu cu rochiile m-am înţeles mai bine nu, dar m-a călcat pe sistem. Adică, de ce era musai ca aia de-i zicea Crăiasă să aibă părul lung? Ce, n-au existat şi prinţese cu părul scurt? Sau mediu? Nu, dom'le, că vezi tu, că trebuie să aibă părul lung şi negru, că aşa zice povestea. Pe bune? Care poveste? Scrie negru pe alb? Vreau să văd dovada că n-a existat niciodată nici o prinţesă cu părul scurt şi blond. Dovada n-a venit niciodată, Raluca a continuat să mă enerveze, noroc că am terminat grădiniţa şi am avansat. Spre alte antipatii, spre alte fete cuminţi.

Bun, să ne înţelegem, nu spun că eu spărgeam cauciucurile de la maşini şi vandalizam cartierul; ba chiar am fost un copil liniştit. Da' nu mă scoteai din ale mele nici cu ordinul procuraturii. Nu mă făceai să spun "mama a zis", şi nici nu ziceam cum a zis mama. Ba chiar mi-am luat câteva palete de muşte direct peste partea dorsală pentru că m-am încăpăţânat să spun că nu o iubesc pe mama mai mult. Şi cred că aşa a început totul.

Revenind însă la fetele cuminţi. Le-am avut în vizor pe tot parcursul şcolii. Dintr-a-ntâia până-ntr-a-12-a. Şi ce colecţie de mironosiţe! Câta grupul de mici prinţese, care au ajuns la concluzia că vor să fie ca mami atunci când vor creşte, că vor face curat şi mâncare exact ca mami, că vor spăla şosetele cu stânga, pentru că mami e stângace, că vor creşte copii pentru ca mami să dea fericită din coadă, că nu vor alege pe nimeni care să nu se încadreze în tiparele de frumuseţe şi inteligenţă ale lui mami, că vor cere binecuvântarea şi încuviinţarea lui mami înainte de a bea un pahar de bere, că, eventual, o vor invita pe mami în camera alăturată în noaptea nunţii.

Care-i faza, până la urmă? Adică, la un moment dat, nu mai ai nevoie de binecuvântare. Aia ţi-o dă popa, dacă ţii cu tot dinadinsul, şi-i faci capul mare, şi-i mai împingi şi niscai bancnote pe sub patrafir. În rest, după mine potopul...

Da' vezi tu, că nu-i chiar aşa. Că mironosiţele pe bune că erau mironosiţe. Zâmbeau frumos, nu puteai să le disturbi, ferească sfântul să discuţi în contradictoriu cu ele, că-ncepeau să plângă şi veneau a doua zi cu mami la şcoală, să-ţi arate ea ţie, copil rău ce eşti, ce păţeşti dacă te pui cu puiul cel ocrotit. Fumat? Care fumat? Mami zice că nu-i bine şi, în plus, bani să dai la fondul şcolii n-ai, da' pe ţigări dai! Ete, na, că atunci mi s-a zburlit sprânceana, şi-a ieşit cu scandal. Da' tu ce-ai de gând, dragă, cu absenţele alea? Cu ambele sprâncene dizlocate major, am rămas mască. Fără replică. Şi i-am zis să-şi mute şosetuţele mai încolo, până nu rămâne fără ele.

Şi mai era o chestie la mironosiţele de şcoală. Aveau tot timpul impresia că trebuie să te aducă pe drumul cel bun. Adică, sunt într-un fel responsabile de tine că de, suntem în aceeaşi clasă, şi dacă tot insişti să mergi pe drumul ăl rău, hai să-ţi facă ele pancarte, să te-ndrepte. Poate-poate fac ceva bun pentru mântuirea bietului tău suflet. Mântuire? Aha, cu parafă de la mironosiţe. Pentru că, vezi tu, nu e bine nici să bei, nici să fumezi, nici să te închini diavolului. Şi dacă tot te închini lui, atunci clar mai abuzezi şi de droguri, şi doamna dirigintă ar trebui să ştie toate chestiile astea, şi să ia măsurile necesare, că e păcat de tine, că eşti fată tânără, şi poate ar fi bine să faci tu frumuşel un concediu la o mânăstire, să te lecuieşti de toate patimile. Deja era un scenariu bine stabilit, cu tine, păcătosul, pe post de "iartă-l, doamne, că nu ştie ce face", şi cu ele în rol de salvator. Ca să fie totul complet, nu cred că aveau idee că singurele care aveau nevoie de salvare erau ele; din imaginaţia mea, care le înfăţişa în posturi nu tocmai paşnice, nu tocmai blânde, nu tocmai creştineşti. Noroc că s-a terminat liceul înainte ca imaginaţia să devină realitate.

Dar nu s-a terminat aici. Nu, că şi la vârsta la care ar trebui să gândeşti mai în afara cutiei, încă mai există mironosite, care se încăpăţânează să se ţină de fusta mamei. Ca să nu spuneţi că exagerez, am auzit cu lux de amănunte o discuţie între o ea şi mami, în care ea îi descria ce-a făcut cu o noapte în urmă, în pat. Recunosc că nu m-a ţinut toată discuţia. Am plecat frumuşel la ţigară, pentru că deja era mult prea mult pentru mine. Şi-apoi mi-am căutat un alt loc, la o distanţă considerabilă.

Nu-mi plac fetele cuminţi. Şi, ca naiba, tocmai astea îţi rămân în memorie, ca să te enervezi de fiecare dată când îţi aduci aminte. Pentru că da, încă mai am nervi când îmi aduc aminte de Raluca, şi-ncă mai am sechele când văd păr lung, negru, pe fetiţe de grădiniţă. Clar cineva din grupa ei suferă şi-ar vrea s-o vadă bătută pentru că, în continuare, crăiasa e aia cu părul ăl mai lung. Regulă nouă, generală: toate fetiţele trebuie tunse, poate aşa se evită sindromul "da, mami". Poate.