Despre morţi numai de bine

Presimt că o să fiu cel puţin disecată pentru ceea ce urmează să spun, dar... Treacă de la mine. Să purcedem deci, pentru că e un subiect puţin mai delicat, ceva mai sensibil, total de păr zburlitor:

Când aud pe cutare că se-nfoaie-n pene, îşi scoate pieptul înainte şi nu-şi mai încape în piele de mândrie spunând "Brâncuşi, Cioran, Eliade, Ionescu au fost români" şi-apoi se enervează subit "şi străinii ăia nu vor să ni-i dea înapoi şi se mândresc cu ei", ridic nedumerită o sprânceană.

1. Ok, au fost români. Adică da, s-au născut aici. Da, probabil împărţim acelaşi sânge daco-romano-ruso-germano-maghiaro-tătaro-turco-român. Aşa, şi? Ce merit ai tu, cutare care ai învăţat despre ei la şcoală, pentru ceea ce au realizat ei, pe spinarea lor proprie şi personală. E cam aceeaşi chestie ca şi cum un americam s-ar da rotund că el şi Bill Gates au aceeaşi naţionalitate. Nu eşti cu nimic implicat în succesul omului ăluia, faptul că au ajuns faimoşi şi au avut talent cu carul nu se răsfrânge în mod miraculos şi asupra ta, faptul că împărţiţi aceeaşi naţionalitate nu te face pe tine, personal, nici mai deştept, nici mai cunoscut.

Nu, dom'le, că vezi tu, că faţă în faţă cu un străin, românul se va simţi dator să sublinieze "român ca Brâncuşi". Expandat deodată, umflat în pene, rotund de atâta mândrie naţională. Aşa, şi? Ce dacă împărţiţi aceleaşi rădăcini? Ce dacă aţi crescut pe aceleaşi plaiuri mioritice? Nu aţi fost nici fraţi de sânge, nici fraţi de cruce. Da, e şmecher să spui ce multe talente a dat România, dar n-ar fi mai şmecher să ai tu cu ce te lăuda, să ai tu bucata ta de talent, de sclipire de geniu, şi să nu mai fii nevoit să te foloseşti de renumele altcuiva?

Da, clar au fost multe personalităţi de aici, din patria mamă, care au dat puţin pe spate cultura universală. Dar, atât timp cât tu eşti un cutare, fără aspiraţii nobile, care nu te gândeşti decât cum să ajungi mai repede la telenovela de la ora 6, ce rost are să scoţi ochii altora cu ce tari au fost înaintaşii tăi?

2. Străinii ăia care nu vor să ni-i dea înapoi, nu au oare ca motiv faptul că le-au dat şansa să ajungă cunoscuţi? Nu i-au apreciat şi sprijinit mai mult decât patria mumă care le-a dat un şut delicat în partea dorsală şi i-a lăsat să se descurce singuri? Da, sunt români pentru că s-au născut aici, dar recunoaşterea internaţională, au găsit-o oriunde în altă parte.
Şi de ce să ţinem cu dinţii de ei după ce au ajuns undeva sus, dacă atât timp cât i-am avut nu prea i-am băgat în seamă?
Nu, frate, lasă-i să fie ai locurilor pe care le-au ales să fie pentru ei "acasă". Lasă-i să fie universali, nelegaţi cu forţa de ceva ce se cheamă "sânge". Lasă-i să fie pe cât de universali şi-au dorit.

Cât despre burzuluiala specifică, cum că francezii nu ni-l dau pe Brâncuşi... Săracu'i mort. Cred că dacă se gândea că unii sunt în stare să se bată pentru el după moarte, s-ar fi aşezat la taclale cu Ionescu şi Cioran - da, ştiu diferenţele de ani, dar ce contează, s-au întâlnit undeva, la un pahar de ceva, după ce au murit - şi-ar fi rescris un epitaf care să-i universalizeze, nu să-i ştampileze ca români get-beget. Părerea mea.