Fereşte-te de vineri 13!

De obicei, n-am nici cea mai vagă idee despre data în care ne aflăm. Da, ştiu, ar fi foarte simplu să arunc un ochi spre colţul compului, unde scrie ca pentru proşti data; ar fi extrem de uşor să mă uit la telefon care, printr-o magie şi-o vrăjitorie, afisează şi el aceeaşi dată; dar nu, eu prefer să întreb, clar şi răspicat, "în cât suntem azi?", nu o dată, ci de câteva ori pe zi, pentru că e un amănunt pe care îl uit extraordinar de repede, şi-apoi să-mi frâng mâinile de nerăbdare, în aşteptarea răspunsului. Noroc că cei din jurul meu s-au obişnuit cu chestia asta, şi-mi răspund destul de promt şi cu destul de mult calm, chiar şi-a ţâşpea mia oară în ziua cu pricina.

Ei, azi n-a fost nevoie. Am aflat direct de la Fetiţa Junglei13 că azi e vineri şi, mai mult decât atât, vineri 13. În primă fază m-am îngrozit. O, nu, e Vineri 13! Clar o să uit fierul de călcat în priză, mă voi împiedica de şiret, o să cad pe scările de la beci, o să-mi vărs cafeaua clocotită direct pe mâna dreaptă, lustra îmi va pica în cap, cerurile se vor deschide aruncând bombe, catapeteazma bisericii se va rupe în două, o nu, nu vineri 13! Apoi mi-am adus aminte: nu calc, sandalele n-au şireturi, nu cobor în beci, cafeaua mi-am vărsat-o deja pe mână acu' vreun an, lustra nu e lustră, e aplică, şi dacă cerurile se deschid şi pică bombe, e logic să se rupă şi catapeteazma bisericii... În plus, nu cred în vineri 13. Nici în marţi 13. Nici în 13 nefast, pentru simplul motiv că m-am născut pe 13, aşa că una din două: ori sunt protejată veşnic de cel 13, ori sunt damnată pentru vecie. Oricum ar fi, n-am de ce să-mi fac probleme.

În ordinea asta de idei, mi-am adus aminte de o bună colegă din liceu - una dintre puţinele 3 cu care schimbam mai mult de două vorbe - care ar fi făcut orice pentru a nu ieşi din casă dacă se nimerea marţi sau vineri 13. Iar dacă era forţată de împrejurări să iasă din casă, clar i se întâmpla ceva. Orice. O dată a călcată-o o maşină . Nu, n-a fost atât de grav pe cât sună, pentru că a călcat-o pe pantof. Şi cum pantoful era 41 în condiţiile în care ea era un 38, a scăpat basma curată; doar pantoful arăta mai torcoşit...

Revenind însă la superstiţii. Mă amuză teribil, în măsura în care am reuşit să trec peste ele; în măsura în care am dezmembrat strategic fiecare superstiţie care a încercat să se aciueze pe lângă mine.

Cea mai durabilă a fost aia cu "tatăl nostru" spus în reprize de câte 9 recitări. Şi, frate, era culmea. Pentru că bunică-mea mi-a povestit cu lux de amănunte cum acest ritual îţi asigură succesul veşnic; că e vorba de examen, de interviu, de luptă sângeroasă sau de trecut calm prin mijlocul unei haite de câini înfometaţi şi turbaţi, ăsta e secretul. Şi, na, puteam eu să mă pun cu înţelepciunea seculară a bunică-mii? Clar nu! Şi, dă-i, Camelia, şi bagă tatăl după nostru şi nostru după tatăl, şi dă-i rugăciune după rugăciune, şi vezi nu greşi numărul, că s-ar putea să uiţi că ai ajuns deja la al şaptelea tată, şi de fapt să crezi că eşti la 8 şi, ca să fii sigură, mai bagă unul aşa, de rezervă, că dacă-s 10 în loc de 9 nu contează, dar dacă sunt 8 în loc de 9 deja e jale. Şi dă-i, şi luptă, şi ţine contabilitatea pe degete, noroc că nu e vorba de un număr gen 13, că atunci clar te-ncurci în degeţele, şi vai de ăl de-ncearcă să vorbească cu tine în timpul ăsta, că ţi se rupe şirul, şi nu mai ştii la cât ai ajuns, şi tre' s-o iei de la capăt, şi e chin curat să ţii minte cât din 9 taţi ai spus deja, şi dacă mai vine şi unu' vorbăreţ, da' vorbăreţ tare lângă tine, n-ai scăpare, că pe atunci n-aveai căşti, şi nici nu ştiai ce-s alea, şi nici nu le foloseai, că aveai cam 9-10 ani, dar de numărat ştiai să numeri, şi bine că era vorba de "tatăl nostru" şi nu trebuia să spui "crezul", că atunci ar fi fost crimă curată. Da, am scăpat de ea cu greu, când am hotărât că, dacă tot Dumnezeu e omniprezent, şi omnipotent, şi atotţiitor, aude la fel de bine o rugăciune, la fel cum le aude şi pe restul de 8. Şi ce rost are să mă repet, şi să-l plictisesc pe bietul bătrân, să-l agasez cu insistenţă mea? Dacă aude, de bine; dacă nu, asta e...Dacă e mai tare de urechi, n-aude nici 9, nici 1. Şi m-am lăsat la mâna mea.

O altă superstiţie de care am auzit, e aia cu descheiatul unui nasture când vezi un popă. Asta m-a băgat în ceaţă. Păi, în primul rând, ce fel de popă? Deschei nasturele şi la popă ortodox, şi la popă catolic, şi la rabin? Da' dacă e popă din ăla, undercover, care nu poartă nici un semn distinctiv că ar fi popă, dar e, că aşa i se zice lui în biserică, nu rişti să ai ghinion pentru că n-ai avut ochiul destul de ager, în aşa fel încât să-l identifici din mulţime? În ordinea asta de idei, consider că fiecare preot ar trebui să aibă un semn distinctiv; o aureolă, care să semnalizeze: "bă, ăsta-i popă, descheie-te rapid, că altfel te ia mama gaia!"

Bun, pe lângă faptul că n-ai cum să reperezi fiecare preot din peisaj, se mai pun câteva mici chichiţe: un nasture e de ajuns? Da' dacă popa ăla e mai înalt în rang, nu carecumva trebuie să deschei mai mulţi nasturi, sau măcar un nasture mai mare? Adică, îi oferi acelaşi nasture şi unui preot simplu, de la ţară, şi unui ditai mitropolitul? Da' dacă e vorba direct de papă, câţi nasturi trebuie să deschei pentru a fi la adăpost? Şi dacă, din întâmplare, n-ai nici un nasture la îndemână, ce faci? Ghinion garantat? Sau poţi înlocui cu o capsă, de exemplu? Şi dacă n-ai nici măcar capsă, cu un fermoar? Fermoarul deschis în faţa popii, are acelaşi efect ca un nasture? Trebuie să desfaci mai multe fermoare? Trebuie să desfaci fermoarul de tot, sau dacă e un fermoar foarte mare, îl poţi deschide până la jumătate dacă e vorba de un preot mic, şi pe tot dacă e un preot mai mare? Şi dacă vrea ghinionul să te lovească cu tot dinadinsul, şi n-ai nici nasturi, nici capse, nici fermoar, poţi să-ţi dezlegi şiretul? Şi dacă singurul şiret pe care-l ai e şiretul de la sutien, de la costumul de baie, şi popa trece prin dreptul tău, n-o să te afurisească pentru că-l supui la cazne dându-ţi jos tot sutienul? Şi dacă, pentru un ghinion total, faci topless, şi ai şireţel la bikini? Ă? Ce te faci atunci? Care ghinion e mai mare? Ăla posibil pe care îl trimite popa că nu te-ai descheiat, sau ăl de-a rămâne ca Eva pe o plajă populată? Astea sunt nelămuririle mele în privinţa nasturilor...

Şi încă una şi-am terminat pe ziua de azi. Dacă spargi o oglindă, sunt 7 ani de ghinion. Dacă spargi o farfurie, cioburile aduc noroc. Păi, cioburile ştiu ele că-s de farfurie sau de oglindă? N-ar trebui să aibă acelaşi regim, pentru simplul fapt că tot tu te chinui dup-aia să le aduni? Ei, nu, că vezi tu, că cioburile de oglindă sunt mai şmechere. Şi nu e de ajuns faptul că e posibil să te tai în timp ce le aduni sistematic şi strategic; nu, dom'le, că au trebuit să pluseze. Ghinionul de moment e prea puţin. Na tu de aici 7 ani de ghinion nenorocos şi lipsit de baftă, să-ţi ajungă! M-ai spart? Ai avut tupeul să te pui cu mine? Na, de-aici! Tremură tu 7 ani în cap! Aşa-ţi trebuie!
Întrebarea mea e cum calculezi ăia 7 ani. Adică, 7 ani ca 365X7, sau 7 ani pe file de calendar? Până la aceeaşi zi, aceeaşi oră când ai fost nefericitul care a spart oglinda? Şi dacă prinzi - şi clar prinzi - şi-un an bisect, ăla cum se calculează? Ai scăpat cu o zi în minus, sau te gândeşti bun bazat că ţi-a pierit ghinionul şi-n ultima zi te loveşte în moalele capului, că vezi tu, ai calculat greşit? Vreau să ştiu cum gândeşte o oglindă, pentru a putea să mă feresc de ghinion în eventualitatea în care sparg una.

Şi da, azi e vineri 13. Ghinionul meu, pentru că lucrez până la 12 noaptea, nu mai am voie să profit de căşti, trebuie să tratez fără multpreaiubita şi multpreaadorata mea muzică; noroc că mâine e sâmbătă, e week-end şi, fără căşti, mai învăţ multe lucruri noi pe care în mod sigur şi obligatoriu o să vi le împărtăşesc şi vouă.

Până atunci, enjoy vineri 13!