Caut job

Din tot sufletul meu de copil, cu lăbuţa pe inimă şi cu privirile fixate pe acest ţel, îmi doresc un job care să garanteze 365 de zile de concediu de odihnă pe an. Treacă de la mine anul bisect, o dată la 4 ani m-aş sacrifica şi aş munci în cea de-a 366-a zi. Promit solemn să nu muncesc duminicile, să respect cu stricteţe sărbătorile oficiale - asta însemnând în mod clar faptul că nu voi ridica un pai în acele zile -, ba chiar să am grijă în timpul săptămânii să mă trezesc mai devreme decât în week-end. La fel de solemn promit că, dacă am 365 de zile de CO pe an, îl voi iubi şi preţui în veci. Şi, dacă la un moment dat ajung la concluzia că nu mai am ce face în CO, sunt în stare să-mi iau şi-un job part-time, pe care chiar să-l muncesc; sau să fac muncă în folosul comunităţii; sau să fac voluntariat. Dar să ştiu eu că fac asta din plăcere, nu din obligaţie. Iar dacă mă gândesc mai bine, aş putea chiar să-mi fac chemare din concediu, pentru a-mi aduce aportul în folosul firmei care mă onorează cu un an de concediu pe an.

De la ce a pornit toată chestia? De ce m-a pocnit mania job-ului în plină duminică? Păi, e simplu. După duminică vine, inevitabil, luni. Iar luni trebuie să mă duc la muncă. Şi-am încercat să conving lumea că sunt prea tânără pentru a munci. Că m-aş putea încadra cu succes în categoria "exploatare de minori"; evident că nu m-a crezut nimeni. Şi, să ne înţelegem, nu mă plâng de job-ul meu. E ok, cu toate chestiile lui. Nu muncesc în mină, nu trag la jug, stau cuminte pe scaunel şi dau click după click; mai iau un gât de apă, mai bag un sticks, am ajuns campion mondial cred la mestecat de gumă, fac baloane cu o dexteritate ieşită din comun, miaun "jinggle bells", îmi terorizez colegii cu poveşti cu fantome sau meniuri fanteziste când e foamea mai mare, mă rog, chestii din astea, obişnuite şi teribil de normale.

Şi mai vreau un job unde, dacă tot nu pot trece drept minor, măcar să mă simt adult. Să mă ridic cu toată înălţimea mea, la cei mulţi şi nenumăraţi ani pe care-i am. Să mă trezesc dimineaţa şi să n-am impresia că iar mă duc la joacă, cu alţi copii aidoma mie. Să nu fiu tentată să-mi iau găletuşa şi formele de nisip după mine, să nu-mi treacă prin cap că ar fi foarte şmecher să avem o minge la noi sau un pachet de cărţi, să punem de-un whist, să nu fiu tentată să fac schimb de surprize de la gumă, nici schimb cu jucării de la ouă Kinder.

Din fragedă copilărie am visat că voi fi medic. Sau avocat. Sau psiholog. Sau arheolog. Sau jurnalist de război. Sau macara. Sau luptător de gherilă. Sau marinar. Sau tablou. Orice, numai să fac ceva. Adică, chiar să simt că fac ceva. Nu, nu să mă trezesc după 5 ore de muncă cu cămaşa asudată şi să sparg cărbune la bustul gol, ci să simt că am făcut ceva ce contează. Şi-n nici un caz să nu mă întorc lată acasă, cu cardul atât de plin că mă trage într-o parte, şi să n-am timp să-l golesc, pentru că am un program infernal, care presupune sculat, muncit, duş, dormit. Şi da, mi-ar fi plăcut cândva să fiu militar, dar nu atât de militar, şi-n mod sigur aş fi fost dată afară pentru încălcarea cine ştie cărui cod al cine ştie cărei onori, pe care aş fi dezonorat-o.

În concluzie. Azi vreau să fiu zâna măseluţă. Şi dacă auziţi cumva că se caută pentru angajare o persoană care vorbeşte mult, dar care tace uneori cu zilele, care din când în când e funny şi mai are şi carnet de conducere pe care nu-l foloseşte, anunţaţi-mă. Eu sunt aia care vrea job-ul ăla. Pe bune:)