Kinder de incubator

Este ştiut faptul că mă enervez extraordinar de repede. Nu, nu din nimicuri, ci din chestii care pe unii - probabil - i-ar lăsa indiferenţi. Mă enervează pensionarii care se plâng, persoanele care nu-şi sterilizează pisicile, cele care aruncă hârtii pe jos, chit că au coşul la doi metri mai în stânga, plagiatorii, hoţii de personalitate; persoanele care s-au născut c-o mână-n şold, vânzătoarele atotştiutoare, îndoctrinarea religioasă, nesimţirea, persoanele care nu se spală, cei care consideră că totul li se cuvine, secretarele care te tratează pe sub ochelari, cele care îşi bat animalele, femeile, copiii; copiii răzgâiaţi, părinţii plângăcioşi, cordoanele ombilicale, şi lista poate continua.

O chestie însă întrece măsura: ouăle Kinder. N-au ajuns încă la stadiul în care să mă calce pe ficaţi, dar, frate, mă enervează cumplit. Adică, pe când eram eu kinder, ele erau cam pe acelaşi plan cu vestita napolitană Kukuruku. Cumpărai oul, respectiv napolitana, de dragul jucăriei, respectiv abţibildului. Dar, şi aici fac o pauză emfatică, dar era acel ou Kinder, supremul cadou. Faptul că jucăria era adânc ascunsă sub pojghiţa de ciocolată, băgată bine într-o capsulă de plastic la care mă chinuiam şi câte jumătate de oră pentru a o deschide, misterul, căutarea, chinul, truda, toate mă fericeau.

Să ne înţelegem: se cumpăra oul (sau se primea cadou, pe lângă perechea de şosete adiacentă). Se examina cu atenţie sporită. Se făcea faza aia din reclamă, cu scuturatul oului pentru a mă convinge că, înlăuntrul lui, chiar se afla obiectul fascinaţiei. Se desfăcea uşor uşurel folia protectoare. Se punea oul deoparte, se netezea staniolul, care avea să servească la decoraţiuni pentru brad, la ornamente felurite sau, pur şi simplu, peste câteva ore avea să ajungă gogoloi direct la gunoi.
Se ataca apoi oul. Bucăţică cu bucăţică, până se ajungea la capsula portocalie în care se găsea pitită JUCĂRIA. Se punea capsula deoparte şi se continua degustarea ciocolatei care, pentru cei care n-au prins ouăle de genul ăla, era aşa, o pojghiţă de cacao, garnisită cu o pojghiţă mai subţire de ciocolată albă, dar care mi se părea de-a dreptul nebunesc de delicioasă. Faza e că nu duceam lipsă de ciocolată, dar o ciocolată mare nu mă satisfăcea la fel de tare ca minimul de gramaj al lui Kinder. Bun... într-un final, se termina şi ciocolata. Urma faza cu chinuitul să desfac portocalia capsulă. Se constata prezenţa jucăriei. Dacă era de asamblat, aventura continua. Dacă era o jucărie dintr-o singură bucată, începeau prezentările, se aducea la cunoştinţă celorlalte jucării Kinder că ăsta e noul lor coleg, se arăta jucăria tuturor membrilor familiei, ba chiar şi musafirilor dacă aveau ghinionul să fie prin preajmă, se mai stătea puţin, se mai contempla, apoi se trecea mai departe, la alte chestii la fel de palpitante.

Acum, oul Kinder s-a stricat de tot. Adică, de ce ai cumpăra ceva care se desface în două, mai conţine şi două folii protectoare, are şi linguriţă şi clar nu vei avea norocul de a găsi cei ştrumfi despre care se vorbeşte atâta? Şi unde-i farmecul unui ou, dacă e înjumătăţit? Şi ce-i cu bibiloaiele alea din interiorul ciocolatei? Ce vor să fie, până la urmă? Dă-mi, frate, pojghiţă de ciocolată, nu înlocuitor de Finetti! Plus că jucăriile mai nou sunt chestii de nedenumit, care aruncă un disc, sau care fac nu ştiu ce surfer să se mişte, dacă apeşi pe o bucăţică de plastic denumită pompos "resort". Păi, acum îţi ia maximun 3 minute să termini toată povestea cu oul Kinder. Unde mai e plăcerea, misterul, pasiunea?

Nu era de ajuns că napolitanele Kukuruku au dispărut total de pe piaţă, trebuiau să ne strice şi ouăle Kinder. Sunt nervoasă. Ţăfnoasă de-a dreptul. Ca să fie totul complet, mi-a picat a ţâşpea oară un dispozitiv care ar fi trebuit să mă dea pe spate. Canci ştrumfi. Şi nu vreau decât unul. Unul singur. A fost mai uşor cu Ice Age, cu toate că mi-a picat Ellie de două ori. Da' nu-i bai, că pot pretinde că e Manfred care a mai pierdut din greutate... Plus că Mab are deja 3 Diego. Ce fel de lume este asta?!?

Oricum ar fi, motivul enervării actuale e oul Kinder. După ce că i-au distrus magia, mai fac şi şmenuri cu surprize. Nu se mai poate aşa! Sunt atât de nervoasă, că mi s-a zburlit coada în vreo trei locuri, şi promit solemn, cu lăbuţa bine lipită de inimă, că nu mă las până nu găsesc măcar un ştrumf. Şi, dacă nu găsesc, s-ar putea să fac reclamaţie la Kinder să se revină la sistemul inţial. Sau măcar să le scoată în două variante: una modernă, şi una vintage, pentru maniacii care se enervează că nu mai există capsula portocalie...